Astăzi, de la ora 20:30, Dana Rogoz va prezenta ultima ediție a emisiunii „De Suflet” din acest sezon, la PRO TV Internațional. Invitatul e unul ilustru. ProSport redă dialogul lui Gică Popescu purtat cu Dana, acesta cuprinzând multe amănunte neștiute din cariera „Baciului”. Ați primit sfaturi pe stradă, v-a oprit lumea să își dea cu părerea despre fotbal? De-a lungul timpului am avut parte de numeroase întâmplări. Faptul că oamenii se opresc pe stradă și cer autografe e un lucru care face parte din viața fiecărui sportiv, indiferent că acesta activează în handbal, fotbal sau atletism. Este important că oamenii te îndrăgesc, e important când te opresc și vezi în ochii lor stima pe care ți-o poartă. Cred că este cel mai frumos cadou pe care spectatorii ți-l pot face, faptul că vezi această recunoștință în fiecare dintre ei. Pentru noi, și pentru toți sportivii, cred că această apreciere a oamenilor este totul, pentru că până la urmă facem asta pentru cei din tribune.
Când este emoția mai puternică, atunci când auziți imnul sau atunci când înscrieți? S-ar putea să fiu privit ca și cum aș avea un fals patriotism… E a doua oară când spun, cred că am avut șansa să mi se cânte imnul de 115 ori la echipa națională și de 115 ori am ascultat imnul cu nod în gât. Când joci pentru națională e un sentiment aparte, sau cel puțin eu așa am simțit, și sunt convins că și colegii mei din echipa „Generației de Aur” au avut acest sentiment atunci când purtam tricoul naționalei. Noi venim dintr-o altă educație, dintr-o altă perioadă, am crescut cu alte valori, cu altă mentalitate. Pentru noi, echipa națională a reprezentat – și trebuie să reprezinte pentru fiecare sportiv – „Vitrina de Aur”. Acolo ești cel mai împlinit, când joci pentru țara ta. La o echipă de club joci pentru bani, pentru siguranța zilei de mâine, pentru siguranța familiei. Viața de sportiv este foarte scurtă, 15 ani maximum, și trebuie să îți asiguri restul vieții în acești ani. La națională înseamnă suflet, pasiune, atunci când joci pentru ai tăi și pentru țara ta.
Aveați ritualuri înainte de a intra pe teren? Care erau superstițiile dvs.? Oo, sunt foarte multe ritualuri. Și eu am avut superstiții. Întotdeauna pășeam cu piciorul drept când intram pe teren, îmi făceam cruce înaintea fiecărui meci. Și nu era numai superstiție, pur și simplu așa simțeam. Mai ales atunci când câștigi prin asociere, păstrezi astfel de ritualuri. Și actorii, de exemplu, au superstițiile lor înainte de a intra în scenă.
„Am avut probleme când am plecat în Olanda” Ați jucat foarte mult și în străinătate și, pentru că sunt mulți români din afară care ne urmăresc la PRO TV Internațional, vreau să îmi spuneți în ce țări v-ați acomodat cel mai repede și în ce țări nu? Iar spun că mă consider un privilegiat pentru că am avut ocazia să merg în diferite campionate, la diferite echipe, și am avut ocazia să cunosc multe culturi, un lucru absolut extraordinar din acest punct de vedere. Dar am avut o mare problemă de exemplu când am plecat din România în Olanda, care, din punctul de vedere al disciplinei, este la cel mai înalt nivel. În primul an am avut o mare problemă de acomodare și să mă încadrez rigorii disciplinare existente acolo. Am avut un an greu, pentru că nu vorbeam nici limba. Singura limbă pe care o știam cât de cât era italiana. Am avut șansa ca în interiorul echipei să fie și un jucător, mi-a fost și coleg de cameră, care evoluase în Italia și cu ajutorul lui am reușit să comunic. După ce am învățat și limba olandeză, mi-a fost mai ușor. În acest fel, chiar e greu să te integrezi. Noi cu punctualitatea, apropo de cea a Olandei, avem probleme sau nu? Asta ține de educație, cum spuneam. Toată lumea spune că e o problemă de mentalitate. Cum creștem, cum ne creștem copiii, așa vor fi și ei, asta vor transmite mai departe. Pe mine niciodată nu m-a învățat mama sau tata să fiu punctual, pentru că nu era problema de punctualitate. M-au învățat să nu fur, să nu intru încălțat în casă, să nu mint, aceștia sunt cei șapte ani de-acasă pe care mi i-au dat părinții mei, și mi-au prins foarte bine.
„În Turcia am fost foarte iubit” După ce v-ați retras, ați înființat o școală de fotbal la Craiova. Căutați talente? Sună bine viitorul în fotbal? Nu le-am căutat. Ele vin singure. Noi, ca popor, suntem foarte înzestrați. În sport, în educație… E nevoie ca aceste talente să fie aduse într-un cadru profesionist, să fie îndrumate către anumite trasee bine conturate.
Cine v-a descoperit pe dumneavoastră? Au fost oameni care la începutul carierei au contat pentru mine. Aș începe cu primul meu antrenor de la Calafat, Ghiță Valentin, cel care o perioadă de peste doi ani făcea antrenamente doar cu mine, pentru că dimineața eu mergeam la școală, în intervalul când avea antrenament echipa de seniori. M-a ajutat enorm. Asta în perioada de pe la 12 la 16 ani. Pe vremea aceea, fotbalul nu era o meserie, nu știam că asta vreau să fac, era doar un sport care îmi plăcea. După care am fost adus la Craiova de Nicolae Zamfir, care a contat enorm în dezvoltarea mea profesională de mai târziu. Și nu numai. El este și nașul meu de cununie și al copiilor mei și persoana alături de care am pornit și școala de fotbal.
„Și eu am idoli” Aveați un model din fotbal când erați copil? Da, idolii erau cei de la Universitatea Craiova. A fost prima echipă care a ajuns într-o fază superioară a Cupelor Europene în ’82. Idolii mei au fost Cămătaru, Ștefănescu, Balaci. Pentru noi, din zonă, ei erau…. ne uitam la ei ca la icoane. Îmi amintesc că eram copil, mergeam la Craiova când tatăl meu pleca în delegație, și știam că ei merg la Policlinica Sportivă și stăteam ore întregi să aștept să treacă unul dintre acești uriași pe lângă mine, mă ridicam de pe banca unde stătusem ore în șir și treceam pe lângă ei să le simt parfumul, să le simt prezența. Care a fost cel mai frumos gest, compliment pe care l-ați primit din partea unui român, în afara țării? Mi s-a întâmplat un astfel de moment, dar nu din partea unui român, ci din partea unui turc. Eram în vacanță în Dubai, la un restaurant. Am auzit în spatele meu vorbindu-se turcește. Eu eram pe vremea aceea la Galatasaray, eram chiar în vacanță după ce câștigasem Cupa UEFA. Auzind limba, m-am întors din reflex și persoana care era în spatele meu m-a văzut și mi-a zâmbit. Mi-am continuat cina și a venit ospătarul cu o sticlă de șampanie din partea celor de la masă. Eu, cu o încăpățânare oltenească, am zis că, dacă vreau șampanie, mi-o plătesc eu. A dus sticla înapoi. El s-a ridicat, a venit la mine și mi-a spus: „Sunt suporter la Fenerbahce (echipa rivală a lui Galatasaray). Urăsc Galatasarayul, însă pentru tot ce ați făcut dumneavoastră pentru fotbalul turcesc, vreau să vă mulțumesc și vă iubesc. Vreau să acceptați această sticlă ca apreciere pentru ce ați făcut pentru țara mea”. Aceasta este cea mai frumoasă întâmplare trăită când am jucat în străinătate. Oricum, cele mai frumoase complimente le-am primit în Turcia.
„Ne-am trezit prea târziu” Care este cel mai bun fotbalist din punctul dvs. de vedere, din afara țării? Messi.
Și dacă tot vorbim de cei din afara țării, aveți un mesaj pentru românii de acolo? Cei care lucrează afară să țină pieptul sus, suntem un popor înzestrat și să nu se lase doborâți de răutățile celor din jur, suntem foarte capabili. Ne trebuie mândrie, ne trebuie încredere în noi, deci capul sus! Nu în jos, ci sus. Am nevoie de un pronostic pentru naționala actuală. Ne calificăm la Euro? Nu. Sper să reușim, dar e foarte greu și prea târziu. Ne-am trezit târziu
E important să lași ceva în urma ta și cel mai important este ca, după ce îți închei activitatea de sportiv, oamenii să-și aducă aminte de tine cu plăcere Gică Popescu, fost internațional
Sunt multe meciuri de la CM din SUA 1994 de care ne aducem aminte cu bucurie. Însă nu trebuie să uităm niciodată nici momentul trist de la meciul cu Suedia Gică Popescu, fost internațional
Același sentiment al copilului față de idol îl am și acum pentru acei jucători ai Craiovei Maxima. Și acum, când mă întâlnesc cu ei, îi respect la fel Gică Popescu, fost internațional
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER