Optimismul unui fost rugbist fără picioare: „Mai joc, dar numai în vis”

Rugby-ul naște povești de viață impresionante și crește bărbați
puternici, parcă ciopliți din tulpină de stejar. Bucureșteanul
Petre Barbu (59 de ani), un fost jucător și arbitru de nivel
internațional, a rămas fără ambele picioare, dar afișează o
atitudine pozitivistă uluitoare. Nu rugbyul este de vină pentru
beteșugul său, cauzat de mediul iradiant în care a lucrat la
Uzinele Grivița, însă garantat rugby-ul e „de vină” pentru forța
lui interioară.

– Dați-ne câteva repere ale carierei lui Petre
Barbu…

Am început rugby-ul prin ’67, la Rapid. Apoi, în ’70, am
terminat junioratul, am jucat câteva meciuri la echipa mare la
Rapid, în Divizia A, iar prin ’71 m-am trezit luat în armată la
Dinamo, fără să se știe că eu aș fi vrut la Steaua. La Dinamo n-am
stat mult, nu aveam studii superioare, începusem un liceu, iar în
mintea mea era să fac ceva, să încep o meserie, pe lângă rugby. Am
plecat de la Dinamo, am ajuns la Grivița Roșie, iar asta se
întâmpla prin ’71-’72. Am stat la Grivița până în ’80. Acolo am
prins cea mai bună parte a carierei, de două ori vicecampion,
turnee multe, deplasări. După perioada de la Grivița Roșie,
terminasem studiile superioare, îmi făcusem o familie, am revenit
din nou la prima dragoste, la Rapid. Am jucat încă vreo trei ani
acolo și cam asta a fost. Am fost internațional de juniori în 1970,
am participat la Campionatul European. La echipa mare nu am fost
decât rezervă.

– Cariera de arbitru când a început?

În paralel, în ultimii trei ani, de prin ’79, începusem să
arbitrez copii, juniori, tot ce se putea arbitra atunci când aveam
timp. Am debutat ca arbitru în Divizia A în ’84. În ’90 am făcut
cursurile de arbitru internațional și tot atunci am terminat cu
totul, pentru că a intervenit boala asta. După apariția bolii, în
’92, am terminat toată activitatea.

„Handbalul e mai
periculos ca rugby-ul”

– Câte meciuri ați arbitrat?

Cred că am aproximativ 100 de meciuri conduse la Divizia A, iar
la nivel internațional am condus vreo 10-12. Erau puține în
perioada aia, nu ca acum, când sunt o mulțime de competiții. Ne
mișcam numai prin zona asta socialistă și nu prea eram băgați în
seamă, pentru că nu am fost în competiții mari. Eram în Cupa FIRA,
ne băteam cu Franța și cam atât. Italia nu exista, până prin ’84.
Italienii veneau și luau aici 60-70 de puncte, dar, dintr-odată,
cum au început să bage bani, au ajuns unde au ajuns.

– În fotbal, arbitrii nu sunt prea iubiți. Cum e la
rugby?

Cariera de arbitru este dinamică dacă știi să te bagi în ea, dar
să nu aluneci din ea. Mulți dintre jucătorii pe care i-am eliminat
îmi sunt acum buni prieteni. De exemplu, era Sandu Domocoș, un
jucător vorbăreț și scandalagiu, l-am dat afară de vreo trei ori.
Ca să se împace cu mine să nu-l mai dau afară, se ducea pe la
nevastă-mea pe acasă și îi spunea: „Spuneți-i să mă lase să joc, că
mă dau ăștia afară de la facultate”. Și acum sunt prieten cu el, mă
sună.

– Este rugby-ul un sport periculos?

Rugby-ul este un sport mult mai puțin periculos decât handbalul.
S-au făcut multe studii pe tema asta. La rugby intervine știința
jocului și cea a individului. Primele lucruri pe care le înveți la
acest sport sunt pasa, placajul și cum să cazi, ce să faci acolo
când ai ajuns cu un picior jos sau cu un genunchi la pământ. Că se
întâmplă accidente, este altceva, ele se întâmplă și la tenis. Și
la șah pot fi accidente, stai acolo și te concentrezi, îți vine rău
și crapi deodată.

Cazul
grădinaru: lipsă de pregătire și neștiința
jocului

– Ce părere aveți de cazul „Alexandru
Grădinaru”?

Păcat că se mediatizează mult cazul cu băiatul ăsta. Este firesc
să-l spui o dată sau de două ori, dar nu să-l dai la infinit că a
murit. Celălalt, Baltă, a avut și el un accident la o vârstă
fragedă, au trecut trei-patru ani de când e în cărucior. Un
înaintaș e matur la vreo 22-23 de ani, abia atunci știi jocul bine.
Dacă a ajuns în fund și era purtător de balon, arbitrul fluiera
imediat că n-are voie să joace. Am văzut faza foarte bine. Omul era
pe jos, în fund, și prima grijă a sa a fost să plece de acolo, nu
să rămână așa. Nu e de acuzat pentru ceea ce s-a întâmplat. Cred că
a fost vorba și de o lipsă de pregătire fizică individuală și
neștiința jocului, probabil, care au condus la un astfel de
accident.

– Medicii poartă vreo vină?

Cred că și medicii poartă o vină. M-am uitat la faza cu
Grădinaru. A apărut medicul pe teren, iar el era deja culcat și îl
dădeau cu o cremă pe obraz. Pe urmă, faptul că nu au avut o targă
să-l scoată de acolo. Depinde și de medicii care îți vin. Din câte
îmi amintesc, arbitrii cereau ca la teren să fie un medic. Cred că
și acum e la fel, ei se uită pe foaie și văd că e un medic. Și
atât. Când eram arbitru, am întâlnit situații în care mă uitam la
foaie și vedeam ce medic e. Era ba un ginecolog, ba un stomatolog,
dar era medic. Păi ce să fac cu el? De aceea spun și de cel care
era acolo. Copilul acela ar fi avut un viitor într-un scaun cu
rotile, dar ar fi fost în viață.

– Considerați că Grădinaru a fost sprijinit de cei din
lumea rugby-ului?

Nu poți să dai vina pe Federația de Rugby. Poate a ajutat și
federația cu ceva. Nu știu cum era cu spitalizarea acolo, pentru că
am auzit că erau 300 de euro pe zi. Sunt bani mulți, nu are cine să
dea atâția bani.

Petre
Barbu vorbește detașat despre problemele sale
medicale

– Ce accidentări ați suferit de-a lungul
carierei?

Nu prea am avut accidente în cariera mea. Am avut o fractură la
gleznă, una la mână, câteva degete întoarse, dar nu am avut
probleme grave. Am avut și două comoții, dar au fost de moment.
Chiar îmi amintesc că eram la Grivița, jucam cu Sibiul, pe o
căldură mare, un meci greu, și am luat una… de am căzut cu capul
de pământ. Am stat două-trei minute jos, apoi am continuat jocul,
dar după partidă mi-au spus medicii să-mi fac un control la
„balamuc, la Spitalul 9”. Când am fost la control, doctorul mi-a
spus: „Marș de aici! Ieși afară, că n-ai nimic” și de atunci n-am
mai călcat pe acolo. Știți, rugby-ul încă a rămas impregnat în
mine. Am zile când încă visez că mai joc, că sunt pe teren, că
împing în grămadă.

– Ne puteți vorbi despre boala din cauza căreia ați pierdut
ambele picioare?

Boala a venit hodoronc-tronc, fără semnale. Diagnosticul scris
de medic este de arteriopatie obliterantă. Eu am o boală care te
lasă în pace numai când ajungi la cimitir. Totul a plecat de la
mediul de iradieri cu care aveam contact. Nu îmi plăcea munca de
birou. Eu și după ce am terminat facultatea am mai stat doi-trei
ani tot pe post de muncitor. Lângă Grivița, la vagoane, unde lucram
eu, erau firme cu chimicale, și de acolo a plecat totul. Am lucrat
vreo douăzeci și ceva de ani acolo. Fizic am fost afectat treptat,
primul picior mi s-a tăiat prin ’93, și mai mergeam în cârje, iar
în ’99 mi s-a tăiat celălalt.

– Iradieri în București, chiar în oraș?

Da. Ce zic ăștia de Cernobîl? Noi am avut la Grivița iradieri
mai multe. Treceau ăștia de la studiourile Buftea pe lângă Grivița
cu filme noi să se ducă să le vadă și ajungeau cu benzile goale.
Treceau prin față pe la Utilaj Chimic și se întrebau: „Dom’le, unde
dispărea filmul?” Se făceau la Buftea, acolo, și nu mai erau la
București.

– Există condiții în România pentru a putea asista la
meciuri?

Eu sunt imobil, iar când plec de acasă, nu-mi mai vine să mă
întorc. E o problemă cu coborâtul scărilor, trebuie să țin unul sau
doi oameni lângă mine în lift. De multe ori plecam, iar la
întoarcere nu mergea liftul. Mai vorbesc cu foști colegi la telefon
când mai ies prin parc. Aș merge și pe stadioane, la meciuri, iar
problema nu ar fi locurile speciale, pentru că eu am locul meu.
Toaletele sunt problema, nu ai unde să mergi. Este vina
autorităților în acest lucru. Ce pretenții să ai, când cred că nici
la Cotroceni nu au toaletă pentru cei ca mine?

-Se califică naționala la Cupa Mondială din Noua
Zeelandă?

Eu zic că suntem calificați la Cupa Mondială. După părerea mea,
nu avem cum să nu trecem de Uruguay. Dar când ajungem acolo, de
grupe nu vom trece, pentru că tot dăm de două echipe tari, dintre
care una e în primele șase și n-ai cum să scapi. Dar e bine că
mergem și e important să rămână sponsorii lângă echipă.

„Nu
înțeleg de ce timișorenii și arădenii se bat”

– Mai este rugby-ul un sport pentru gentlemeni în
România?

Eu cred că da. Dar îi mai văd pe unii scandalagii. Eu nu-i
înțeleg pe oamenii aceia de la Timișoara și de la Arad, care se bat
tot timpul. Sunt bănățeni, același neam, aceeași educație. Ar
trebui să mai fie educație, pentru că e vorba de Banat, sunt
„fruncea”, cum zic ei. Acolo nu se joacă nimic. Se întâlnesc, iese
un scor la final, dar ei se bat, nu joacă.

– Va dispărea spectacolul din rugby, așa cum începe să se
întâmple la fotbal?

Avem în minte Cupa Mondială de fotbal, dar niciun meci de fotbal
nu se compară, ca spectacol, cu ce este în Tri Nations. Pe lângă
faptul că se vede clar intenția fiecărui combatant să câștige
meciul, toți fac spectacol. Fotbalul este tacticizat prea mult. În
rugby nu se poate face așa ceva, pentru că, într-o aglomerare, un
jucător își alege un mod de a juca balonul. Nu știi cine reușește
să ia mingea. În rugby nu poate apărea un antrenor precum
Mourinho.

– După accident, ați activat în vreo asociație
sportivă?

Am fondat un club sportiv în București pentru persoane cu
handicap. Am participat la campionate europene, am fost la turnee
prin Marea Britanie, avem și medalii. La noi, autoritățile bagă
bani non-stop în așa ceva, dar aceștia nu ajung jos. Nu ajung la
noi. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am și
renunțat.

– Nu v-a ajutat nimeni?

Au fost câțiva sponsori, care s-au retras. Apoi, au mai fost
unii care puteau face mult, prin pozițiile lor, dar n-au făcut
nimic. A fost chiar unul la rugby, dar nu-i dau numele. A fost mult
timp și vicepreședinte pe la federație, un jucător mare, e
adevărat. Poate să facă și acum, pentru că stă președinte
acolo.

– Despre familie ce ne puteți spune?

Am un băiat și un nepoțel de 3 ani. Au un cățel, rottweiler,
care mă amuză când roade mingile de fotbal primite de către nepot
și nu reușește să o spargă, oricât se chinuie, pe cea de
rugby.

– Mereu sunteți așa pozitivist?

Ar fi bine, dar depinde cel mai mult de „Bărbos”, care m-a băgat
în „cantonamentul” ăstapentru restul vieții. Am avut și perioade
cănd nu m-am putut ridica din pat, mă și îngrășasem, mi se umflase
corpul, dar, după ce am luat medicația, totul a revenit la
normal.

10 ani a
evoluat Petre Barbu în prima divizie națională la rugby și a jucat
în jur de 15 meciuri pe sezon

„Antrenorii străini la națională sunt benefici, dar
depinde de valoarea lor. Dacă vin de la o echipă mare din Marea
Britanie sau din emisfera sudică, sigur au ce să spună
aici”, Petre Barbu, fost rugbist.

„Suntem ca și calificați la Cupa Mondială. Uruguay nu ne
poate pune probleme. Când vom ajunge în Noua Zeelandă, nu vom trece
de grupe”, Petre Barbu, fost rugbist.