Povestea** Irinei sau 20 de ani mai târziu

Având în vedere că se împlinesc două decenii de la ceea ce unii
numesc Revoluție, iar alții, evenimente, ne-am gândit să transcriem
felul în care s-au vazut acele evenimente prin ochii unei fete
simple, sibiancă de origine, care a trăit „live” momentul căderii
regimului comunist. Facem asta fie și pentru simplul fapt că există
destui oameni pentru care acel moment a fost și semnalul unei
schimbări existențiale.

Probabil, mulți se vor întreba ce legatură are Irina cu sportul
și, într-adevăr, ar putea fi dezamăgiți să constate că singura
conexiune a compatrioatei noastre este dragostea acesteia pentru
Torino AC, una dintre cele mai mari echipe ale Italiei, țara în
care ea a emigrat și unde a început o a doua viață. Site-ul
toronews i-a publicat în totalitate povestea vieții și ne-am gîndit
că dacă o publicație online străina a făcut acest lucru pentru a
prezenta tifosilor din toată lumea o poveste pe cât de emoționantă,
pe atât de simplă, am putea face și noi acest lucru.

Soarta i-a fost favorabilă Irinei, după cum, din păcate, nu
putem spune același lucru despre rugby-știi de la Rapid, astăzi
aproape uitati. Doar un simplu monument la intrarea în stadionul
Giulești mai aduce aminte despre Florin Buțiri, Petre Astafei
(fratele Galinei Astafei, vicecampioana olimică de la Barcelona) și
Stan Bogdan. Și a mai fost un băiat, Cristi Toporan, de la Energia
București. Poate că dacă ar fi trăit, ar fi avut și ei ce
povesti.

Deocamdată, aducându-le un omagiu acestor revoluționari
autentici, să citim povestea Irinei. Ar fi putut fi și povestea
acestor băieți. Pe scurt, este vorba despre traducere și adaptare,
fără nicio intervenție din partea redacției și, pentru
conformitate, să vă spunem că materialul a apărut la adresa:

http://www.toronews.net/?action=article&ID=15095

Destine
comune

După cum prea bine se cunoaște, italienii nu prea ne au la suflet,
iar motivele contează mai puțin în contextul dat. Având în vedere
mesajele sufletiste pe care le-au lăsat pe site, suntem tentați să
credem că și ei, ca niște veri buni ce sunt, au o slăbiciune pentru
poveștile cu happy-end. Dar, acesta nu este un scenariu de
Hollywood și, în niciun caz, nu este ceea ce se cheamă o aventură
cu final fericit. Este, mai degrabă, o neverending story.

Mai mult ca sigur, povestea Irinei și a Revolutiei noastre le
readuce in memorie fanilor de marea echipă a lui Toro, o formație
practic invincibilă pe care a învins-o doar tragedia de la Superga.
Și, nu este vorba doar despre suporterii „granata”, ci despre
faptul că pentru mulți peninsulari acea trupă formidabilă a
însemnat o picătură de fericire în sărăcia și deznădejdea care
cuprinsese Italia după al doilea război mondial. Dar, s-o lăsăm pe
Irina să-și povestească singură trăirile și sentimentele…

Totul a
început în Transilvania

„Mă numesc Irina și m-am născut într-un sătuc din Ardeal, cam la
vreo 50 de km de Sibiu. Era în decembrie 1967, anul in care
Ceaușescu prelua puterea deplină în România (acest lucru se
întâmplase cu doi ani mai devreme, în 1965, cu ocazia Congresului
al IX-le al PCR n.n.). Familia noastră era compusă din șase
persoane, adică tata, Ilie, care era agricultor, mama, Nadia, care
avea grijă de noi, copiii. Aveam doi frați mai mari decât mine,
unul de cinci ani, celălalt de trei, și o soră mai mică. Viața la
țară ne prindea bine, trăiam în câmp deschis și, în special vara,
ne jucam toată ziua pe afară.

Iarna, în schimb, era foarte frig, așa că stăteam închiși în
casă și inventam tot felul de jocuri ca să alungăm monotonia și
plictiseala. Într-o bună zi, cred că aveam deja șase ani pentru că
începusem școala, tata s-a întors acasă și am înțeles imediat că
era trist și abătut. Am înțeles, fără a înțelege prea bine
motivele, că va trebui să părăsim imediat satul de baștină pentru a
ne muta într-un oraș mare unde tatăl meu găsise un serviciu bine
plătit într-o fabrică sau ceva în genul acesta.

Viața în Capitală

Acel oraș mare despre care mi se tot povestea era București,
capitala țării noastre. Prima impresie, care mi-a rămas mereu în
minte, era culoarea gri a cartierului unde ne-am mutat iar a doua
amintire este apartamentul înghesuit și trist. Îmi lipsea teribil
viața mea de dinainte, câmpul deschis, cerul liber și prietenii din
prima parte a copilăriei mele. Mi se părea că sunt o prizonieră în
acel apartament și în acel oraș. Eu și frații mei mergeam la
școală, iar bietul tata muncea pe brânci. Ne spunea mereu că școala
este ceva fundamental, că doar așa vom putea găsi un serviciu mai
acătării, poate chiar în vreun minister.

Ceea ce, în teorie, ar fi însemnat o viață mai bună decât cea pe
care au avut-o părinții noștri. Învățam și creșteam. Ușor-ușor, am
început să mă obișnuiesc cu ceea ce deja devenise orașul meu. Îmi
plăcea, sâmbăta, să ies cu prietenele mele prin centru. Aveam
senzația că nimic nu putea fi mai frumos pe lume, dar eram
conștientă că nici nu cunoscusem altele cu care aș fi putut face o
comparație. Lumea mea era Bucureștiul și, cu excepția unor excursii
la țară, nu aveam habar de ceea ce se întâmpla dincolo de hotarele
țării.

Ba nu, știam doar ceea ce ni se spunea la școală, și anume că
noi suntem ultimii reprezentanți ai unei lumi corecte și sănătoase
în fața unui Occident bogat, dar corupt și decadent. Cică, în
Europa de Vest domina capitalul, în timp ce la noi lucrurile erau
altfel; noi, ni se spunea, eram cu adevărat liberi, deoarece
muncitorii noștri câștigaseră bătălia cu capitalismul. Iar acest
lucru era datorat marelui nostru Conducător, unul dintre cei mai
mari și inteligenți bărbați din întreaga istorie a umanității. NU
eram prea convinsă de acest lucru, dar neavând alte elemente la
dispoziție m-am gandit că era, probabil, adevărat.

Primele
îndoieli

Atunci când am ajuns să frecventez cursurile Universității, am
intrat în contact cu persoane care vedeau lucrurile în mod diferit.
Frecventam un grup de studenți care susțineau că realitatea era
mult diferită față de ceea ce crezusem eu până atunci. Spuneau că
în Occident magazinele sunt mereu pline, că lumea, chiar și simplii
muncitori, își puteau cumpăra mașini sau locuințe decente. Mai mult
decât atât, că socialismul este o mare păcăleală și că deja este pe
ducă, iar Ceaușescu era departe de a fi marele om prezentat ca
atare de propaganda oficială, ci un individ viclean, iar oamenii
regimului său, niște îmbogățiți pe spatele oamenilor simpli.

Cu toate că Puterea făcea totul pentru ca anumite știri sau
evenimente să nu fie difuzate către marele public, auzeam deja voci
care spuneau că lumea din jur era în schimbare. Uniunea Sovietică
nu mai era ceea ce fusese odată, știam că Zidul Berlinului căzuse
și că germanii din Est și din Vest se puteau îmbrățișa după atâția
ani de separare. Doar la noi se părea că nimic nu se va schimba.
Ceaușescu și soția sa păreau intangibili.

Începe
Revoluția

Și totuși, în acele zile din decembrie, mămăliga a explodat pe
neașteptate. Am fost și eu, împreuna cu niște prieteni, la acel
miting din 21 decembrie. După revolta Timișoarei, care avusese loc
cu câteva zile mai devreme, dictatorul credea că va relua controlul
cu un simplu discurs. Dar, de data asta lucrurile s-au desfășurat
puțin altfel. Mulțimea, care de obicei era învățată să aplaude
orice cuvinte ar fi auzit la megafon, a fost tăcuta în acea zi.
Cineva, poate mai mulți, au început să fluiere și să scandeze
lozinci, iar steagurile naționale pe care le fluturau aveau stema
comunistă decupată.

Cu cât încerca marele Cârmaci să calmeze mulțimea, cu atât mai
tare se auzeau strigătele oamenilor: „Jos cu dictatorul!”, „Moarte
criminalului!”. În acel moment, adunarea s-a spart, iar piața s-a
umplut de manifestanți antiguvernamentali. Ceaușescu și soția
acestuia au încercat să fugă cu un elicopter, dar au fost arestați
și predați armatei. Ulterior, judecați și executați în ziua de
Crăciun a anului 1989.

Apar
primele îndoieli

Credeam, ca mulți alții, că moartea tiranului avea să însemne și o
schimbare majoră în evoluția lucrurilor din țara noastră. Mă
gândeam, sincer, că România va deveni o țară normală și că vom
putea trăi cum se cade. Din păcate, nu s-a schimbat mare lucru. În
vara anului 1991 mi-am terminat studiile cu specializarea limbi
străine și am început să-mi caut un job decent. Mai întâi ca
profesoară… Nimic. Pe urmă, am încercat în alte domenii de
activitate, dar nici aici nu am avut mai mult spor. Într-o bună zi,
citind anunțurile care erau lipite pe zidurile Universității, m-am
întâlnit cu o veche prietenă, care mi-a spus că sora ei plecase în
Italia și că o duce bine.

Își găsise un serviciu și se logodise cu un italian de treabă.
Avea deja un viitor asigurat și o chemase și pe ea acolo. Mi-a
propus să vin și eu și, având în vedere că știam puțin italiana,
m-am gândit că n-ar fi rău să-mi încerc șansa. Nu știam multe
lucruri despre Italia, doar că era o țară cu o istorie
extraordinară și cu locuri minunate. Văzusem doar imagini din
Venezia sau din Firenze. Nu știam, însă, nimic despre orașul unde
trebuia să ajung și unde urma să încerc marea cu degetul. Nimic
despre Torino.

Plecarea
în Italia

Am călătorit cu un autocar și mi s-a părut ceva infernal. Era prin
aprilie, ațipisem în mașină și m-am trezit undeva la periferia
orasului. Am fost șocată de acele vile imense și triste, multe în
paragină, iar peisajul nu era deloc diferit de cel pe care-l
lăsasem în urmă. M-am gândit că oamenii care locuiesc acolo nu
trebuie să fie deloc fericiți, drept pentru care am înțeles, din
prima, că Italia nu era chiar paradisul pe care-l visasem. Până la
urma, era și este și multă publicitate. Torino mi s-a părut mult
mai mare decât mi-l imaginasem eu, era un trafic infernal și asta
m-a amețit un pic. Pe urmă, foarte multă lume pe străzi. Și, ceea
ce m-a surprins, toți aveau ceva vișiniu: care un fular, care un
tricou, dar majoritatea cu steaguri „granata”. Mi-am dat seama că
era zi de meci.

Contactul
cu „Il Toro”

Nu aveam nicio idee despre ce meci era vorba, dar adevărul este că
nici nu prea mă pricepeam la fotbal. Înainte să plec, fratele meu
mă rugase să-i cumpăr un fular în culorile echipei locale,
Juventus, și îmi spusese că trebuia să fie in culori alb-negre.
Dar, oamenii aceia erau fani ai unei alte echipe. M-am gândit că nu
erau suporterii echipei despre care îmi povestise fratele meu. În
fine, am ajuns în camera unde urma să-mi petrec prima noapte în
Italia. O cămăruță în care răzbătea zgomotul de afară și care era
oarecum în centrul orașului. De-abia am reușit să prind câteva ore
de somn, mi-era teamă să nu fiu jefuită, iar zgomotul de afară nu
înceta deloc.

Oamenii aceia continuau să sărbătorească și mi-a fost clar că
echipa lor câștigase. Habar n-aveam despre ce formație era vorba,
dar mă simțeam mulțumită pentru faptul că acei oameni erau
fericiți. Mi-am adus aminte, brusc, că și eu sărbătorisem o noapte
întreagă, împreună cu frații mei și mai mulți prieteni de-ai lor,
victoria Stelei de la Sevilla. Abia a doua zi am aflat că Torino,
echipa orașului, bătuse pe Real Madrid și ajunsese în finala unei
Cupe căreia i-am uitat numele. (este vorba despre finala Cupei
UEFA, pe care Torino avea s-o piardă în fața lui Ajax; cât despre
meciul de care amintește Irina, să spunem că la Real evolua Gică
Hagi, care și marcase un gol în turul disputat la Madrid n.n.).
După cum v-am povestit, știam destul de puține despre fotbal, dar
fratele meu îmi spusese de multe ori că Real Madrid era unul dintre
cele mai mari cluburi din Europa. În mod sigur, ajunsesem în
Piemont într-o zi specială.

Dorul de
acasă

Primele luni au fost dure pentru mine. Nu aveam un loc de muncă
stabil, mă duceam dintr-un loc în altul pentru niște bănuți care nu
reprezentau mare lucru. Stăteam pe undeva pe lângă gara Porta Nuova
într-un apartament minuscul dintr-un imobil vechi și neîngrijit,
dar chiar și așa, trebuia să-l împart cu alte trei fete; două
dintre acestea aleseseră calea cea mai simplă pentru a supraviețui.
Dar, mi-am zis, eu nu voi urma niciodată această cale. Mai bine mă
întorc acasă. Ceea ce, cu ocazia Crăciunului, am și făcut. M-am
întors în România cu gândul de a nu mai pleca niciodată, fie și
pentru simplul fapt că nu m-aș simți niciodată un străin în țara
mea de origine.

Am povestit tuturor adevărul: Italia nu era deloc ceea ce lumea
își imagina. Mai rău decât atât, erau și sunt mulți italieni cu
prejudecăți și cu destule probleme. Sincer, ca și în România sau ca
în oricare altă țară de pe glob. Italia și Torino nu-mi putuseră
oferi ceea ce îmi dorisem eu. Nici serviciul sigur pe care-l căutam
și nici măcar acel sâmbure de fericire la care visasem. Înainte să
plec, decisă să nu mai revin niciodată, răsfoind un ziar local,
citisem un anunț dat de o familie care locuia în periferia de nord
a orașului și care căuta o îngrijitoare pentru o doamnă în vârstă
care, desigur, nu mai își putea purta singură de grijă. Sunasem,
fusesem acolo și mi se spusese că era vorba de o bătrână care
suferea de Parkinson. Oricum, trebuia să mă angajez ca internă,
lucru pe care îl acceptasem, dar că mai erau și alte persoane care
căutau acel job, drept pentru care aveau să mă anunțe prin telefon
în cazul în care eu eram cea aleasă.

Un anume
Paolo

Până la urmă m-a sunat cineva, care s-a prezentat a fi Marco,
băiatul mai mare al doamnei în chestiune, pentru a-mi comunica
faptul că eu am fost cea selectată. M-am decis să mă întorc și să
rămân în Italia exact atâta timp cât voi avea acel serviciu.
Oricum, mi-am dat seama imediat că era vorba de o muncă grea, în
special din punct de vedere psihic. Starea de sănătate a Mariei,
suferinda de Parkinson, se înrăutățea pe zi ce trecea și, deși era
încă lucidă, nu mai putea face aproape nimic de una singură.
Trebuia să o spăl, să îi dau să mănânce cu lingurița și să o culc.
Exact ca pe un copil. Cât de rău poate sa fie faptul de a fi
conștient că te transformi, pe zi ce trece, într-o legumă!

Și cât de greu mi-a fost mie și copiilor ei să fim martorii unui
proces care nu avea decât un singur sens. Nu eram liberă decât o zi
pe săptămână, duminica, ziua când veneau în vizita și cei doi
băieți ai ei . Marco, băiatul mai mare, frecventa casa părintească
mai des. Era însurat și avea, la rândul lui, doi băieți în vârstă
de 8 și 10 ani. Aceștia erau tare atașați de bunica, aceasta îi și
crescuse, și doreau ca dânsa să se joace cu ei așa cum o făcea în
urmă cu destul de puțini ani. Din păcate, Signora nu mai era în
stare de nimic. Mi se strângea inima de durere, dar mi-am zis că
trebuie sa fiu tare. Pe urmă, mai era Paolo, băiatul mai mic al
doamnei Maria, care venea mai rar și care, din câte am înțeles eu,
locuia undeva în afara orașului. Venea mereu îmbrăcat într-un fel
straniu, invariabil cu un tricou și cu o eșarfă în culorile acelei
echipe care declanșase fiesta în Torino în ziua când sosisem eu în
oraș. Mama sa, Maria, mi-a explicat că fiul ei venea mereu în oraș
atunci când juca „Il Toro”, așa cum alintau ei echipa locală, AC
Torino.

Toro, o dragoste
infinită

De altfel, tot doamna, care era încă perfect conștientă, mi-a
destăinuit că formația „granata” era pasiunea întregii familii, că
era vorba de o echipă absolut faimoasă care, în anii ’40, nu putea
fi învinsă de nimeni și că doar un teribil accident de avion i-a
frânt cursul și a îndurerat Piemontul și întreaga Italie. După cum
am mai spus de mai multe ori, nu sunt o cunoscătoare în ceea ce
privește fotbalul, dar acele povești îmi plăceau tare mult. Fie și
pentru simplul fapt că, atunci când vorbea despre Torino și despre
tinerețea ei, ochii Mariei începeau să strălucească mai tare. Exact
la fel ca atunci când își vedea nepoțeii sau când Paolo intra în
casă și îi transmitea că „băieții au invins”. Evident, nu puteam
înțelege cum poți pune atâta pasiune pentru un simplu joc, dar eram
și sunt și acum convinsă de faptul că în viață este important să ai
anumite pasiuni, fie ele și slăbiciuni. Mie, spre exemplu, îmi
place să scriu. Beletristică sau poezie, nu contează, important
este faptul că mă face să mă simt fericită și liberă.

Un băiat
dintr-o bucată

Paolo nu era ceea ce se cheamă un bărbat frumos, dar era în el ceva
ce îmi plăcea. Avea un surâs care îi dădea un aer simpatic și
sincer, iar ochii erau foarte expresivi. Mi-am dat seama foarte
repede că era un tip inteligent. De la mama sa aflasem că terminase
„literele”, dar singura catedră disponibilă pe care a găsit-o era
undeva în regiunea milaneza, adică la vreo 200 de km distanță de
casă. Spre deosebire de mulți dintre compatrioții săi, el era un
tip mai degrabă tăcut, dar mi-am dat seama curând că aveam o
mulțime de lucruri în comun cu el. Îi plăcea să călătorească și
fusese în multe locuri care mie mi s-au părut, la început, ciudate.
Nu fusese niciodată, în schimb, în România, dar spunea că i-ar
plăcea să facă o vizită în țara mea natală.

Era foarte curios și îmi punea o mulțime de întrebări despre
România, în special despre perioada comunistă. Iubea la nebunie
literatura și cunoștea chiar destui autori români. Una peste alta,
era diferit de bărbații pe care îi cunoscusem eu până atunci, fie
că era vorba de români sau despre italieni. Numai să-mi fi propus
să ieșim undeva… aș fi mers cu el chiar și la un meci de fotbal,
lucru pe care-l consideram nedemn de mine! Eu tot încercam să-l fac
să înțeleagă că îl plăceam, dar el părea total dezinteresat de
persoana mea, ca să zic așa. Probabil, era foarte timid. Sau poate
că nu îi plăceam! Puteam chiar înțelege anumite diferențe sociale,
el fiind de familie bună, în timp ce eu nu eram decât o servitoare
romancă, chiar dacă una cu studii superioare.

Maria
intervine

Culmea, din această dilemă m-a scos chiar Maria. Este incredibil
cum, de multe ori, bătrânii sau copiii te pot surprinde cu anumite
replici perspicace și venite la momentul oportun. „Ești o
bucătăreasă tare bună, o fată inteligentă și bine crescută. Ai fi
soția ideală pentru Paolo al meu! Doar să fie și el un pic mai
puțin timid… Știu că te place, chiar ieri mi-a spus acest lucru.
Și, după privirile pe care i le arunci, mi-e clar că și tu îl placi
pe el. Ar fi tare păcat ca, dintr-un exces de pudoare, să nu fiți
împreună. Aș mai vrea să vad niște nepoței, mai ales că știu că voi
muri în curând…” După cum mă înroșisem, bătrîna a înțeles că îi
confirmam astfel faptul că îmi plăcea Paolo. Numai să aiba el
curajul să-mi vorbească… Barem eu să fac primul pas…

Braveheart și… puțin
fotbal

Până la urmă, el a fost cel care a făcut primul pas. Asta, într-o
duminică seara când Torino tocmai învinsese pe Juventus. Mi-aduc
aminte că era euforic și mult mai vivace ca de obicei. Probabil,
mi-am spus, băuse niște păhărele în plus. Ei bine, am căzut de
acord să mergem la cinema vineri, zi în care fratele său se
declarase de acord să rămână să aibă grijă de Maria. Am văzut
„Braveheart”, un film care readuce în memorie povestea unui erou
scoțian fără teamă și fără de prihană. După film am fost să bem
ceva și am continuat să comentăm pelicula, dar am discutat și multe
altele. Despre viețile noastre. Despre proiectele noastre.

Îmi plăcea atât de mult să fiu cu Paolo! Împreună cu el nici nu
simțeam când trecea timpul. Pe urmă, aveam mereu câte ceva de
povestit unul altuia. Știam că ziua următoare era zi de meci și
mi-ar fi plăcut atât de mult să merg împreună cu el… De data
asta, am decis să fiu eu cea care să pună piciorul în prag, așa că
l-am întrebat dacă puteam merge și eu împreună cu el și cu amicii
lui. S-a înroșit puțin, a zâmbit încurcat, dar mi-a spus că da,
puteam merge din moment ce îmi doream atât de mult acest
lucru.

Botezul
focului

Era pentru prima oară când intram pe un stadion. Mi-aduc aminte
culorile, țin și acum minte uralele cu care galeria acompania
numele jucătorilor. Pe urmă, aplauzele și coregrafia în momentul
intrării echipei pe gazon… Magnific! Adversarii erau, Paolo mi-a
spus, genovezii de la Sampdoria. Îmi vorbea despre jucătorii de pe
gazon, despre povestea echipei,încercând să mă facă să înțeleg de
ce echipa era atât de importantă și de specială pentru el. Eu
încercam să înțeleg, făceam mari eforturi în acest sens și, zic eu,
în mare parte cred că am înțeles. Dar, deși partida s-a încheiat cu
un scor nul, iar atmosfera era mai degrabă apăsătoare, eu eram
fericită pentru că participasem la ceea ce era, din punctul meu de
vedere, un fel de sărbătoare. După meci, am decis să mergem pe
aleea Valentino, care era destul de pustie. Paolo mi-a spus că în
ajunul Paștelui mulți italieni pleacă, unii la părinți, alții la
munte sau la mare. El însuși urma, în ziua următoare, să plece la
munte, în satul de unde era originar tatăl său. Mi-ar fi plăcut să
merg și eu, dar trebuia să stau cu Maria.

Primul
sărut

Ne plimbam și vorbeam atâtea, eu și cu Paolo. Glumeam ca doi vechi
prieteni… La un moment dat, eram pe malul Padului, eram fericiți.
Deodată, Paolo s-a oprit brusc, m-a privit în ochi, mi-a luat mâna
și mi-a mângâiat-o. M-a tras către el și m-a sărutat. Trei ani mai
târziu, ne-am căsătorit într-o bisericuță, undeva la munte.

Acum avem doi copii. Băiatul, în vârstă de opt ani, se numește
Ilie, la fel ca pe tatăl meu, în timp ce pe fetiță, care are șase
anișori, am botezat-o Maria, în onoarea mamei lui Paolo, care s-a
și stins puțin după nașterea ei.

Eterna
reîntoarcere

Eu sunt fericită. Suntem fericiți, de fapt. Cel puțin o dată pe an
venim în România pentru câteva zile de vacanță. Vreau ca Ilie și
Maria să cunoască țara în care s-a născut mama lor, chiar dacă acum
totul este diferit în raport cu ceea ce-mi amintesc eu despre
vremea când aveam vârsta lor. Din două în două duminici mergem să-i
vedem jucând pe băieții de la AC Torino și, de fiecare dată când
sunt la meci, mă gândesc la acel Toro – Sampdoria care s-a jucat,
parcă, acum un secol. Îmi revine iarași în memorie bucuria
tifosilor după returul cu Real Madrid și sper să avem din nou un
motiv de sărbătoare cum a fost acela. Sau barem copiii mei să aiba
această șansă! Abia acum, după niște ani, am înțeles despre ce este
vorba. Acum știu ce înseamnă să iubesti, la bine și la rău, pe
Toro! Forza Toro!”

În loc de
epilog

Subsemnatul se întreabă, la modul cel mai serios, câți dintre
cititorii noștri vor fi parcurs întregul text. Adevarul este că
povestea este simplă, ai putea jura că a fost inventată. Dar,
pentru a lansa un mesaj simplu și uman nu este nevoie să descrii
Siberia precum o face Boris Pasternak în Doctor Zhivago. Pur și
simplu, Irina lansează un mesaj adresat, în egală măsură, Italiei
și Romaniei. Probabil, nici nu și-a propus ca povestea ei, spusă
acum, după 20 de ani de la Revoluția din Decembrie, să fie citită
de prea mulți oameni. Oricum, este povestea unei femei care s-a
îndrăgostit de Italia și de Torino. Dacă ea s-a îndrăgostit de
fantastica poveste a lui Toro, echipa a cărei fan devotat a
devenit, de ce nu ne-am îndrăgosti și noi de o poveste de iarnă?
Care, ca atâtea alte povești, va fi uitată peste câteva zile. Forza
Irina!

Pentru conformitate,
http://www.toronews.net/?action=article&ID=15095

Octavian
METONI

Sursa foto: martiri.ro