Fără internet, fără computere, fără minunile de azi ale tehnicii, antrenorii de acum trei-patru decenii mergeau de multe ori pe intuiție și pe metode originale.
Fotbalul este într-o continuă schimbare. De ritm, de metode de pregătire, de inovații tactice. Antrenorii, la fel. Dacă acum 40 de ani trăiam încă vremurile așa-zise romantice, acum aproape totul înseamnă pregătire și documentare computerizată. Dar ce frumos era fotbalul acum 40 de ani! Stresul era mult mai mic, viața unui tehnician nu depindea de un meci, iar fotbaliștii jucau mai mult din plăcere decât pentru bani. Erau vremurile în care fotbalul se juca și cu zâmbetul pe buze. Iar tehnicienii, altfel meseriași, își permiteau și unele „aroganțe” care nu făceau decât să îmbogățească folclorul acestui sport. În rândurile care urmează, ProSport vă prezintă, cu ajutorul unor foști fotbaliști, unele dintre momentele amuzante ale acelor vremuri și ale căror eroi au fost antrenori de atunci. Unii mai renumiți, alții mai puțin.
1. La plimbare, pe stradă, în 4-3-3
Antrenor principal la Viitorul Scornicești în mai multe rânduri, Tache Macri (fost mare fotbalist rapidist) era un tip cu totul și cu totul imprevizibil. Aurel Mincu, jucător care a evoluat în prima și în a doua divizie pentru echipa din Scornicești, povestește cum „înaintea unui meci din deplasare – parcă la Mediaș ne cazasem, dar nu mai știu unde jucam, pentru că au trecut prea mulți ani -, după masa de seară, Macri ne-a scos la plimbare pe străduțele din jurul hotelului. Era cam frig, întuneric și, mergând noi așa, agale, să ne facem siesta, numai ce îl auzim pe nea Tache: «Băi, ia stați! Nedea (n.r. – portarul), tu treci în spate! Ciocioană și Martinescu, hai, în fața lui! Mincule, la stânga». Și uite-așa ne-am trezit că mergem pe stradă așezați în 1-4-3-3, ca pe teren! Bine că nu era nimeni pe acolo, să ne vadă. După care, mergând așa, începeau întrebările pregătitoare pentru meci: «Mincule, dacă e faza în dreapta, tu ce faci?». «Strâng în centru, nea Tache!». «Bravo, bravo, bine!». Și tot așa cu fiecare dintre cei 11 titulari. Obiceiul ăsta îl avea și când jucam acasă. Lângă cantonament era o pădurice și acolo ne scotea la plimbare și ne așeza în formație de joc. Țin minte că era un drumeag îngust, abia încăpeam patru oameni unul lângă altul. Era figură mare nea Tache!”.
„Prinde, ciumeteeee!” „Altă ciudățenie a lui Macri era aceea că la antrenamentele de individualizare căuta să te lovească peste picioare!”, continuă Mincu. Fie că venea din fața ta și îți băga câte o alunecare, fie că venea din spate și atunci trebuia să fii atent și la el, nu numai la minge, dar tot te lovea. Explicația lui era că «așa o să joace și adversarul duminică, trebuie să știți să vă feriți!»”. Un alt fost component al echipei Scorniceștiului, portarul Marian Nedea, povestește cum se alegea titularul dintre el și Anghel: „Pentru că eram de aceeași valoare și lui nea Tache îi era greu să aleagă, a venit cu o metodă inedită. În dimineața meciului, la prima oră, când încă dormeam, intra val-vârtej în camera noastră. Vă dați seama că săream din somn, iar atunci el scotea mingea de la spate, că venea cu o minge la el, și o arunca: «Prinde, ciumeteeeeee!». Asta era vorba lui, ciumete. Arunca mingea între noi, și care era mai ager atunci și mai puțin buimac și prindea mingea din zbor, ăla apăra. «Bravo, ciumete, tu aperi azi!». Povestea este confirmată și de Mincu, cel care dezvăluie că „și la noi, jucătorii de câmp, venea pe nepregătite în cameră cu mingea la el și te trezeai că ți-o arunca, iar tu, de acolo, de pe pernă, trebuia să ridici repede capul și să lovești mingea. Dacă reușeai, urma un «Bravo, copile, ești în formă azi! Așa te vreau!»”.¢
Foarfeci pentru unchiul din Grecia Despre Tache Macri se știa în lumea fotbalului că, antrenor fiind, le arăta jucătorilor în vestiar cum se face o foarfecă, uneori chiar dacă era îmbrăcat la costum și în pantofi! De altfel, ca fost jucător al Rapidului în anii 50-60, el era renumit pentru foarfecile pe care le executa. Aurel Mincu povestește: „Sincer, eu nu l-am prins să facă vreo foarfecă în vestiar, poate până să vin eu la echipă să fi făcut asta. Foarte posibil, pentru că ne-a povestit odată, apropo de execuțiile lui spectaculoase, că înaintea unui meci al Rapidului la Constanța se afla la încălzire, când l-a strigat soția lui de la gard. «Tache, Tache, vino puțin!». «Lasă-mă, nu vezi că mă încălzesc?». «Vino, mă, puțin!». «Bine, ce e?». «Vezi că a venit unchiul din Grecia, fă și tu vreo două foarfeci la meci, că de-aia a venit, să te vadă!». «Bineînțeles că eu am făcut mai multe», ne-a spus el”.
2. Cum l-au păcălit oltenii pe „Marele Pitic”
Titi Teașcă a adus moda sacilor de nisip pe spinările fotbaliștilor în perioada de pregătire.
Fanatic al pregătirii fizice, Titi Teașcă nu era un antrenor prea agreat de către fotbaliști. În sezonul 1976-1977, el a ajuns la Universitatea Craiova, la o echipă plină de vedete, cum erau Oblemenco, Deselnicu, Balaci, Donose, Cămătaru, Cîrțu, cărora li se adăugase Beldeanu. Teașcă și-a pus jucătorii în cap încă de la început, din perioada de pregătire precompetițională, când le-a confecționat fotbaliștilor veste încărcate cu săculeți de nisip pe care aceștia erau obligați să le poarte la alergările de anduranță. Câte trei kilograme avea fiecare vestă, fără excepție. La 31 de ani și la gloria lui, Oblemenco numai să alerge cu nisip în spate nu avea chef. Ei bine, după câteva zile de chin, fotbaliștii au găsit soluția să scape de greutate: au desfăcut vestele, iar mare parte din nisip a ajuns în toaletele din camere! Șmecheria a ținut câteva zile, după care Teașcă s-a prins și le-a cerut tuturor să pună vestele pe cântar. Niciuna nu cântărea mai mult de 1,5 kilograme! Supărat, „Marele Pitic”, așa cum i se spunea lui Teașcă la cei 1,67 metri ai săi, a cerut să fie adus alt nisip pentru umplerea vestelor, după care i-a cerut cizmarului de la echipă să le coasă bine, astfel încât să nu mai poată fi desfăcute.
Avea pretenția să-l învețe pe Oblemenco! Deși n-a jucat niciodată fotbal la un nivel cât de cât înalt, Titi Teașcă avea pretenția că le știe pe toate. Regretatul Oblemenco povestea odată cum „trăgeam la poartă, la un antrenament, și îl aud pe Teașcă, din spate: «Nu, nu e bine așa! Nu asta e biomecanica lovirii balonului». «Dar cum trebuie, bre, nea Titi?». La care vine și arată în fața tuturor cum trebuie. Țin minte că a șutat cu stângul, ca să îmi demonstreze mie exact. «Uite, așa. În momentul lovirii balonului, mâna dreaptă, care e în față, trebuie să vină până la urechea stângă!». Bineînțeles că era absolut caraghioasă mișcarea, toți râdeau pe înfundate. Dacă încercam așa ceva, mă făceam, naibii, de râs. Ieșisem de patru ori golgheterul campionatului și venea Teașcă să mă învețe cum să dau la poartă”.
„Bă, nicio preluare nu știți să faceți!” Sorin Cîrțu își amintește și el amuzat de perioada Teașcă: „Eram odată la Podari, lângă Craiova, unde făceam antrenamentul cotidian. Era un joc-școală, iar la un moment dat nea Titi oprește jocul, nemulțumit de preluarea unuia dintre fundași. «Stop! Fir-ar să fie! Băi, nicio preluare nu știți să faceți». Apoi, către unul dintre maseuri: «Ia aruncă, bă, o minge, să vă arăt cum se face o preluare!». Ă‚la îi aruncă mingea, iar el, în încercarea de a face preluarea, calcă pe ea și cade. Noi abia ne abțineam să nu pufnim în râs. El, ridicându-se, iar către maseur, supărat foc: «Arunc-o, bă, ca lumea, nicio minge nu știi să arunci! Sau mă lucrezi și tu?»”.
3. „Zimbrul”din Giulești
Cu Valentin Stănescu, pregătirea și apoi analiza jocului erau momente de maxim amuzament.
Aurel Mincu l-a prins pe Valentin Stănescu doi ani antrenor la Rapid, între 1982 și 1984, și spune că tehnicianul poreclit „Zimbrul” era un adevărat izvor de poante, dar că prin strategia asta a lui reușea să ia presiunea de pe jucători și să le inducă o stare de competiție pozitivă. „Nea Tinel nu era deloc un mare tactician, la pregătirea tactică dinaintea meciului îl lăsa pe nea Viorel Kraus să ne explice cum și în ce fel să jucăm. Începea însă el, cu câteva zile înainte de meci, dacă acesta era unul dificil: «Băi, vedeți că ăsta e meci greu! Eu nu i-am mai văzut p-ăștia jucând de doi ani, dar au echipă bună de tot și au un fundaș central să-l bagi în p…a mă-sii, dă la poartă de la centrul terenului, zici că-i Gogoberidze». Bine, cine era Gogoberidze ăsta, numai el știa! După care venea ziua jocului. La vestiar, înainte de meci: «Bă, e greu cu ăștia. Eu v-am spus că nu i-am mai văzut de mult, dar o să vă spună Viorel cum trebuie să jucați». Ne explica apoi Kraus ce trebuie să facem, cum să ne așezăm, după care intervenea iar nea Tinel: «Ai terminat, Viorele, tată?». «Da, nea Tinele». Apoi, către noi, cu vocea aia a lui gravă și cu o mină de om serios, de ziceai că urmează ceva foarte, foarte important: «Vreau să vă mai spun și eu două vorbe». Se lăsa o liniște mormântală și-l auzeam: «Băi, băieți, vedeți că e cam frig afară, ăștia care stați pe bancă, luați, naibii, ceva mai gros pe voi, să nu mă trezesc că a răcit vreunul!». Caterincă maximă. Păi, când ieșeam pe teren la încălzire, eram toți cu gura până la urechi, de se mirau toți ce e cu noi”.
„Ce-ai avut, băi, boule?” Fostul apărător giuleștean descrie și momentele de așa-zisă analiză a meciului, de după joc, la fel de vesele. „Venea nea Tinel cu figura aia de om supărat după un rezultat negativ și se așeza pe canapeaua din vestiar. Își scotea tacticos o țigară, apoi bricheta și începea: «Ia zi, Damaschine, tată, ce-ai avut?». «Ce să am, bre? N-am avut nimic». «N-ai avut nimic, băi, boule?». Asta era vorba lui, «boule». «Și de ce-ai jucat așa?». Apoi, către Cojocaru: «Tu ce-ai avut, Cioară?». «Nimic, nea Tinele». «Ce-ai făcut, băi, boule, tot meciul?». După care scotea un briceag din buzunar, îl punea pe masă și către toți: «Bă, vă tai tendoanele, bă! Și-așa nu sunteți în stare de nimic». Bineînțeles că atunci începeau miștourile, glumele, toată lumea uita de înfrângere. Dar, în același timp, reușea să te mobilizeze, să te ambiționeze pentru meciul următor. Din punctul ăsta de vedere era extraordinar. Un om pe care n-aveai cum să te superi. Cu o poantă, o vorbă nelalocul ei, îți trecea și supărare și tot”.
„Ești mai tare, mânca-ți-aș!” Titular vreme de câțiva ani al postului de fundaș stânga la Rapid, Aurel Mincu dezvăluie că „lui nea Tinel îi plăcea să jucăm amicale prin țară, dar mai ales în localitățile cu ieșire la o apă curgătoare sau lac, el fiind înnebunit după pește. Așa am ajuns odată la Tecuci. Am jucat cu ei, iar după meci, lumea a dat buluc la vestiare, să ne vadă de aproape, să ia autografe. Erau însă niște vestiare mici, înghesuite, nici nu ne mai puteam mișca. A intervenit nea Tinel: «Ia ieșiți, bă, afară! Hai, lăsați jucătorii să se îmbrace!». Și s-a pus în ușă. La un moment dat, dă să se deschidă, era unul înalt dincolo, cu o pălărie mare, care tot împingea să intre. Nea Tinel, dinăuntru: «Nu intră, bă, nimeni, n-auzi?». Ă‚la: «Lasă-mă să intru!». «Cine ești tu, bă, să te las? N-auzi că nu intră nimeni?». Ă‚la se tot împingea. La care nea Tinel scoate un cuțit, un briceag, din buzunar, apasă pe un buton, sare o lamă de 15 centimetri și o scoate prin ușă la ăla: «Pleacă, băi, boule, vrei să te tai?». Bineînțeles, totul în glumă. Ă‚la, de dincolo, bagă și el mâna în buzunar, scoate un cuțit, apasă pe un buton și sare o lamă de 25 de centimetri. La care nea Tinel replică: «Ești mai bun, mânca-ți-aș! Intră!». Noi eram pe jos de râs. S-au împrietenit imediat, s-au pupat, nea Tinel era un superom”.
Raport milităresc
Bujor Hălmăgeanu alinia echipa Dacia Brăila la startul antrenamentului, iar jucătorii erau puși să salute în cor.
Când a reușit promovarea în prima divizie, în 1990, Dacia Brăila a făcut-o cu Bujor Hălmăgeanu pe banca tehnică. Lăsând la o parte pregătirea specifică, fostul jucător al Stelei, inoculat cu spiritul militar, a introdus o disciplină tipic cazonă la echipă. Octavian Ulman, fostul președinte al brăilenilor în acea perioadă, povestește că „atunci când ieșeau pe teren, la antrenament, jucătorii se aliniau perfect unul lângă altul. Așa îl așteptau pe Hălmăgeanu. Acesta ieșea de la vestiar, se posta în fața lor, îi saluta cu «Bună ziua!», iar ei răspundeau toți, în cor: «Să trăiți!». După care căpitanul Vasilică Darie dădea raportul: «Lotul echipei Dacia Brăila, cu un efectiv de 21 de jucători, din care 19 prezenți, doi absenți motivat, este gata de antrenament!». Apoi, antrenorul le prezenta tema antrenamentului și începeau treaba. La început am râs și eu, dar apoi mi-am dat seama că prin chestia asta Hălmăgeanu, un bănățean de toată isprava, reușea să le insufle o stare de unitate, de echipă în adevăratul sens al cuvântului”.
articol scris de Ioan Viorel
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER