Azi e prea târziu! Ne cerem scuze că am amânat acest reportaj sub presiunea subiectelor zilei! Ochii dumneavoastră albaștri ar fi meritat să zâmbească din nou

Foștii colegi de la Dinamo îl abandonaseră de foarte mulți ani

„Ședințăăăăăăăăă!”. Șase zile din șapte, undeva aproape de ora două după-amiază, redactorul șef al ziarului anunță începutul sumarului. Printre procesele fraților Becali, lacrimile lui George Copos, plimbarea de seară a fotbaliștilor de la Steaua și pariurile lui Reghecampf, încerci să strecori și un reportaj despre Teodor Lucuță: „A jucat la Dinamo șapte sezoane, din 1973, are piciorul stâng amputat din cauza diabetului și s-a internat din nou zilele trecute pentru a-i fi amputat și dreptul. Dar e optimist, crede că o să fie bine. Aproape tot timpul a zâmbit”. Atunci când Steaua are rezervată propria-i pagină, indiferent de știrile prezentate, iar Gigi Becali face turul televiziunilor și primește ani de închisoare, fiecare ședintă de sumar e echivalentă cu o joacă de-a avocatul. Prezinți cazul, încerci să spargi monopolul actualității și aproape că înveți pe dinafară o poveste. Pe care o repeți o dată, de două ori, de trei ori. Părăsești sala de ședințe având în mână o oglindă în care titlul „Reportaj Teodor Lucuță” nu se regăsește. „Stați liniștită, e timp pentru toate. Nu o să mor mâine”, spune la capătul celălalt Lucuță.

Peste o săptămâna reușești să surprinzi „juriul”. Nu mai repeți aceeași poveste, ci șochezi cu o singură propoziție: „Teodor Lucuță a murit ieri”. Jumătate de oră mai târziu ții în mână o oglindă în care se regăsește și titlul reportajului tău. Ai câștigat cazul, tardiv e drept, iar acum apar întrebările:”Ce-ar fi fost dacă…”.

„Iau viața așa cum e!”
202, 203, 204. Privirea nu zăbovește mai mult de câteva secunde și e mai mult îndreptată către pământ, de teamă să nu o întâlnească pe cea a oamenilor care au înlocuit conceptul de „acasă” cu cel de „spital”. 205, 206, 207. Când și când, o asistentă își face fugar apariția. Îți zâmbește, dar îi observi prea târziu gestul, preocupat fiind să menții contactul vizual cu pământul. „Uite, 208! Nu aici spuneai că e?”. Ieși din automatism, ridici capul și aprobi ușor”. Te gândești că începutul inițial al reportajului o să te ajute. La ce, nu știi exact. Te reîntorci la sâmbăta petrecută în salonul mic alături de Lucuță, de care dădusei cu greu și la vederea căruia te întristasei: „Ei, viața mai e și rea uneori. Ce să fac acum? Să plâng? Am făcut asta și nu m-am simțit mai bine. Nici piciorul nu mi-a crescut, nici nu am întinerit. Iau viața așa cum e”, spunea Lucuță. Și zâmbea. De unde puterea să mai facă asta, nu știai. Cum ar fi fost un altul în locul lui, nici nu voiai să afli.

„Nu știu dacă m-aș mai apuca de fotbal”
Ochii albaștri ai fostului jucător de națională s-au umezit de multe ori în după-amiaza întâlnirii, sâmbătă 2 februarie, acum 11 zile. Dar niciodată din cauza problemelor lui de sănătate: „Nu știu dacă m-aș mai apuca de fotbal a doua oară. Toată perioada aia îmi amintește de două lucruri: de oamenii care mai târziu au uitat de mine și de tata, de care eu… niciodată”. În ultimul sezon petrecut la Dinamo, 1979-1980, coechipierii – printre care Cornel Dinu, Țălnar, Dudu Georgescu, Mulțescu – nu l-au mai recunoscut pe Lucuță. Îi murise tatăl, iar asta s-a văzut nu doar într-un certificat tipic de deces, ci și în terenul de fotbal, acolo unde fundașul stânga nu mai strălucea: „Dacă ar fi fost altfel? Da, sigur. Ca fotbalist, o depresie de felul ăsta poate să încheie o carieră. Așa s-a întâmplat cu a mea. Încă doare când îmi amintesc. La vremea respectivă nici nu se punea foarte mult accent pe partea de psihic”. Toți se așteptau să-și revină. Nu a făcut-o. Nici atunci, nici un an mai târziu. Iar lacrimile din salonul mic și slab aerisit sunt dovezi că nici după 30 unele lucruri nu se schimbă.

„Alexe e altfel”
Despre Dinamo a vorbit puțin: „Nu recunosc echipa. E din ce în ce mai rău în fiecare an. Și mi se pare și normal. Noi alergam după minge, ei aleargă după bani. Gândește-te că mingi ai mereu la un meci. Bani mai rar”. Pe Alexe l-a evidențiat: „E altfel. Și, dacă stă departe de toate tentațiile îi prevăd un viitor mare. Ceilalți, în meciurile pe care am reușit să le mai prind între două dialize și o amputare, nu mi-au sărit în vreun fel în ochi”. Stranie coincidență, Alexe se reface încă psihic după ce anul trecut i-a murit tatăl, dar Lucuță nu știa asta. Nu avea nici amintiri din perioada în care a jucat. Nu i se părea că ar fi reușit lucruri impresionante în cariera lui. Nici măcar cele 3 selecții de la națională nu i se păreau a fi de trecut în vreun palmares: „Sigur, ne plimbam și ne simțeam bine în cantonamente. Ne făceam treaba, nu are nimeni nevoie de o statuie pentru asta. Și cu ce mă ajută laudele acum? Nu mai suntem în 1980 de ceva timp”. Tonul domol al fostului jucător acapara atenția și colegilor de salon, care îi savurau fiecare cuvânt: „Nu sunt dinamovist, dar domnu’ Lucuță merită mai mult decât ce are acum. E nedrept ce se întâmplă cu fostele glorii ale sportului românesc”, spuneau la intervale scurte „colegii de echipă”, așa cum îi alinta fostul jucător pe ceilalți trei pacienți. Cumva, îi cucerise și pe ei. Nu cu mingea la picior, ci cu zâmbetul pe față. Unul în spatele căruia ai fi putut să juri că nu se află vreo problemă. Și cât te puteai înșela…Pe Lucuță îl apăsa ceva, modul nedrept în care simțea că fusese îndepărtat de la Dinamo de Cornel Dinu, dar acum aceste probleme lumești nu mai au nicio valoare.

„Nimeni din presă nu m-a mai căutat”
Din când în când, fiul de aproape 30 de ani al lui Teodor Lucuță își încuraja tatăl să nu renunțe încă la iubirea pentru Dinamo, chiar dacă asta nu îi aducea înapoi piciorul. Soția, pe care o descrie drept „medicamentul pentru depresie” îi atingea din când în când mâna și îl întreba dacă se simte bine, iar prietenul cel mai bun îl corecta de fiecare dată când pocea numele doctorului care se ocupa de el. Nu era singur. Dar ai fi vrut să crezi că un om ca Lucuță ar fi meritat mai mult. Că cei de la club ar fi trebuit să fie prezenți cu mai mult de o proteză pentru picior de acum aproape 11 ani. „Nimeni din presă nu m-a mai căutat. Sunteți prima după o pauză lungă de tot. Vă am trecută «Ziarista». Așa e că o să mă anunțați când o să apară reportajul? Sper să-l faceți frumos”. La fel așteptau și ceilalți. De la fiu, la colegul de salon care între timp ațipise.

Luni, la ora 20:00, după patru ore de resuscitare, Teodor Lucuță a fost declarat mort: „Atac cerebral și insuficiență cardio – respiratorie”. Miercuri apare reportajul, domnule Lucuță. Ne cerem scuze că plecarea lui Becali din țară a ocupat o pagină întreagă. Și aș fi vrut să vă anunț și să vă bucurați. Ochii dumneavoastră albaștri ar fi meritat să zâmbească din nou.

Săracul! Era un băiat la locul lui. N-aveam noi nimic cu el, nu făceam noi politica la club, o făcea Postelnicu. Îmi pare rău de el. Dumnezeu să-l ierte
Cornel DINU, administrator delegat Dinamo

Sunt absolut șocat, nu știam! Știu că era mai mic decât mine. Îmi pare foarte rău, sper ca familia să își revină. Țin minte că, pe vremea când jucam împreună, reușea să lumineze tot vestiarul cu glumele lui. Era un om bun. E păcat, mare păcat!
Gheorghe MULȚESCU, fost jucător Dinamo

128 de meciuri a jucat Teodor Lucuță pentru Dinamo în șapte sezoane petrecute în „Ștefan cel Mare”

3 selecții are fostul fundaș stânga dinamovist la naționala României. El a debutat pentru tricolori în 1965

1 un gol a marcat Lucuță în întreaga carieră. El a bifat și 12 meciuri în cupele europene cu Dinamo