În privința celui mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor – doar au văzut la lucru atâtea generații -, cei trei cred că „fiecare generație e cu liderul ei. De afară, ne place acum foarte tare Messi. Iar de la noi – și toți trei sunt de acord cu asta -, au fost mai întâi Baratky și Bodola, apoi Petchovski, pe urmă a venit Ozon, apoi Dobrin (foto), care, dacă ar fi jucat în străinătate, nici nu s-ar mai fi auzit de Cruyff!, și, în sfârșit, Hagi. Mari de tot, cu toții”. Totuși, de dragul de a pune pe cineva pe primul loc, Jank Francisc decide în numele tuturor: „Baratky și Dobrin au fost cei mai mari!”.
Duș la furtun, cu apă rece, și crampoane de plută
Legat de fotbalul de azi, Petru Fekete spune că „nu-mi vine să cred când citesc despre unii fotbaliști că întârzie la antrenamente. Noi veneam cu o oră și jumătate înainte, doar ca să mai batem mingea înainte să vină antrenorul și să facem pregătirea cu grupul. Ne dezbrăcam direct pe teren, de unde vestiare pe vremea aia? Iar după antrenament ne spălam la furtun, cu apă rece. Dar la fel se întâmpla și după partidele oficiale. Magazia de echipament era o baracă din lemn, la marginea terenului, iar omul de la magazie răspundea și de cusutul ghetelor, când se rupeau, și de spălatul echipamentului, când se murdărea. Terenurile, în marea lor majoritate, erau de zgură, iar la meciuri terminam câte un rând de crampoane, că erau din alea de plută, se duceau imediat. Păi, când plecam în deplasare, antrenorul avea cu el o valiză mare, băga acolo crampoane, o sulă, sfoară, bandaje, el era antrenor, doctor și maseur”. „Dacă ploua, mingea devenea grea ca bolovanul!” Mingile erau cu șiret. Piele pe afară, cauciuc înăuntru. „Doamne ferește să fi plouat, că se făceau bolovan, nu alta”, își amintește Jank. „Când o prindeam așa, udă, aveam impresia că intră prin mine, de grea ce era! Nu mai zic atunci când ningea, că am prins o vreme ca asta într-un meci la Cluj. Zăpadă, gheață pe jos, a înghețat mingea. În câmp, jucătorii se fereau s-o lovească cu capul. Păi, dacă nimereai să lovești exact șiretul, îți rămânea dâră pe frunte! Ehei, ia să fi prins jucătorii de azi noroaiele care se făceau pe terenurile alea de zgură când ploua sau praful din timpul verii, că se oprea meciul ca să mai ude terenul! Noi, la Oradea, am avut teren cu iarbă târziu, după 1950. Antrenorul Francisc Ronnay l-a făcut”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER