Motto: Să nu-l credeți pe Borcea când spune că a plâns de ciudă în noaptea în care Steaua a câștigat Cupa Campionilor. Minte.
Pasajul Victoriei, mult după miezul nopții. Cum dădeai colțul de pe Doamnei te lua de nas mirosul de covrigi calzi. Covrigar-șef era Nea Relu. Îi cunoștea pe toți ziariștii de la „Sportul“ care-i făceau câte o vizită în nopțile lungi de serviciu în tipografia din Brezoianu.
 Rapidist din tată-n fiu, avea mereu ceva de comentat la cronicile din „Sportul“, iar noi îl tachinam cu clasamentul citit rar, cu degetul pe fiecare poziție până către subsol, unde se regăsea și Rapidul lui. Odată a șocat cu o întrebare: „Nu știți când dau ăia de la TV reportajul cu sosirea Stelei de pe aeroport? Poate mă văd și eu, că am dat din coate să fiu cât mai în față să-l văd pe Iovan cu Cupa în mână pe scara avionului. Am fost împreună cu…“ și a început să înșire numele unor prieteni suporteri ai rivalelor bucureștene.
 Nea Relu și amicii nu și-au înecat amarul ca Borcea, dacă ar fi să-l creadă cineva, la un șpriț cu vin pelin într-o curte sub o boltă de viță de vie. Au plecat spre Otopeni în crucea nopții. Nu ca să se vadă, poate, la televizorul alb-negru, ci ca să se bucure de bucuria lui Iovan și ceilalți care se întorceau de la Sevilla. Să vadă cu ochii lor minunea. Cupa aia pe care au strâns-o la piept Eusebio și Beckenbauer, Cruyff și Keegan și spre care se bulucise Bărbulescu pe care-l ardeau degetele. De duminica următoare, fiecare se întorcea la patimile sale. Trei zile și trei nopți însă a fost basmul Stelei, basmul tuturor.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER