Când Ajax și Armin van Buuren ne cheamă în viitor: „This is what we love. This is who we are. Giving dreamers believe. Today we cry. But we will rise. Rise like we always do”

Azi nu va fi despre Tottenham, despre Liverpool, despre învingători, despre tactică și teorie și nu neapărat despre fotbal. Va fi despre viață și despre cum știm să trăim. Despre cum știm să vorbim, cum știm să ne trăim emoțiile, cum știm să ne construim pe noi și pe cei din jur.

Joi dimineață, când totul se sfârșise, pe conturile de Facebook și de Twitter ale clubului Ajax Amsterdam viitorul începuse deja. „Cineva” pregătise 90 de secunde, un filmuleț care transforma deja în istorie glorioasă drama care tocmai se încheiase, la miezul nopții, pe Johann Cruyff Arena. Ajax ratase incredibil calificarea în finala Ligii Campionilor, după 1-0 în tur, la Londra, și 2-0 în minutul 50 în retur, pe propriul teren. În minutul 90+4, De Jong și De Ligt erau încă pe scara avionului de Madrid. Câteva secunde mai târziu erau prăbușiți în iarbă, după ce Lucas Moura înscrisese al treilea gol pentru Tottenham, catapultându-și echipa din străfundurile deznădejdii până departe, sus, pe orbita triumfului.

S-a plâns la Amsterdam, s-a plâns pe gazon, s-a plâns în tribune, s-a plâns în pub-uri și în case, pe străzile pustii vântul ar fi împrăștiat praful, dacă ar fi existat așa ceva în oraș.

Înainte, să te ridici, ca întotdeauna…

Dar, în dimineața de după catastrofă, soarele a răsărit din nou. Pe Twitter și pe Facebook, suporterii erau chemați să fie mândri de felul în care echipa lor murise: șarjând eroic, în numele Ideii, în spiritul jocului.

Pentru noi e de neînțeles. Să râzi de naivitatea acestor jucători olandezi? Să le plângi de milă? Oricum ar fi, e imposibil să nu empatizezi cu niște copii care, la 2-0 și la 2-2, cu calificarea în buzunar, în prelungirile prelungirilor, continuau să atace, să facă presing la portar, să încerce, evident epuizați, să se ia la trântă cu mastodonții aduși de Tottenham pe teren.

Joi dimineață, eșecul din seara precedentă se și transformase într-o altă cărămidă la un edificiu început acum aproape 120 de ani și la care continuă să lucreze generație după generație: „So, this it then. The dream has died… …crushed in the final moment. We were so close. Seconds away from history. Seconds away from a majestic final. Our journey was long. Our journey was wild. But most of all: our journey was historic. We showed the world what dreaming can do. This is what we do. This is what we love. This is who we are. Giving dreamers believe. Today we are angry. Today we cry. But we will rise. Rise like we always do. We fight like we have done all season. We fight for glory. We fight because that is what we do. Because our season isn”t over yet… Head up, chest out!”.

Prieteni, așa arată viața văzută dinspre Amsterdam. Aceasta este esența drumului. Să continui, să mergi înainte și să crezi în tine, în destinul tău, în viitor, să nu renunți la principii și la speranță. Niciodată.

Vă puteți imagina un discurs motivațional mai bun decât atât?

Cu o zi înainte, Ajax reîncărcase „Blah, Blah, Blah, Blah”, clipul modificat al fanului Armin van Buuren, laitmotivul și deviza clubului în această fabuloasă campanie europeană: „All we ever hear from you is blah blah blah / So, all we ever do is go ja ja ja / And we don’t even care about what they say / ‘Cause it’s ja ja ja ja Blah blah blah blah”. Era aluzia la refrenul întregii lumi fotbalistice înaintea fiecărei „duble” pe care Ajax a avut-o în față: cu Real Madrid, cu Juventus, cu Tottenham.

Iată, deci, asocierea: Ajax Amsterdam – Armin van Buuren. Și, la final, Adidas. Cu mesajul subliminal: alături, la bine și la rău, la victorie și la înfrângere, înainte, suntem mândri de ce-am făcut, ne vom ridica și vom străluci din nou pentru că asta știm să facem. Oameni care știu de unde vin, unde sunt și unde se duc. Știu ce vor.

…și acum înapoi, în sala de festivități a Cercului Militar Național

Când vom vedea așa ceva în România?
Când?

Să nu-mi spuneți că noi n-am avea ce să punem în imagini. 
Dar, în timp ce „ei” trăiesc în Secolul XXI și se îndreaptă încrezători spre următorul, noi ne trăim epoca de comunism târziu.

Marți, fotbalul românesc tocmai aniversase 33 de ani de la câștigarea unicei Cupe a Campionilor din istorie. La Cercul Militar Național din București, într-o sală, niște domni la costum sau uniformă, după caz, și-au înmânat unii altora niște diplome. S-a stat frumos pe scaune, conform protocolului, s-a și aplaudat nostalgic și respectuos. Au urmat pozele de grup, în care domnul comandant a aranjat oamenii frumos, pe podium, să încapă toți. Și gata.

Ceremonia de la Cercul Militar Național, la 33 de ani de la câștigarea Cupei Campionilor de către Steaua

Pentru conformitate, ar trebui să atașăm, după ce am văzut modul în care a trăit Ajax victoria și înfrângerea în această campanie glorioasă, și felul în care a gândit și grăit Gigi Becali, în 2013, victoria echipei sale asupra aceleiași Ajax: „Nu poți să știi niciodată taina Domnului. Că poate să te țină așa, să te pedepsească. Dar am zis, băi, dacă m-a adus până aici, dacă văd copiii ăștia cum se roagă, cum să-i dea, bă, lu” Amsterdam? Păi, cum să-i dea lu” Amsterdam, cu străzile dă cocaină, dă canabis, dă hașiș? Cum să-i dea? Păi, zi tu cum! Bă, cum să-i dea Dumnezeu? Că s-a rugat și ăia? Da” se roagă ei vreodată? Ei se roagă la iarbă, la hașiș, ei se roagă pe străzile alea cu femeile dezbrăcate pân” vitrină!„.

Aceasta este versiunea românească a vieții. Acesta este trecutul, acesta este prezentul. Aici suntem. La nivel de discurs, de gândire, de civilizație.

Dar viitorul? Cum vrem să arate? Depinde, poate, și de noi. Vrem să trăim ca-n ceremoniile prăfuite de la Cercul Militar și-n clipurile omagiale ale FRF, cu Burleanu pe post de nea Nicu? Sau ca pe stadioanele pline de bucurie și de viață din Liverpool și Amsterdam? Vrem să trăim în lumea în care oamenii sunt duși cu autocarele la mitinguri, pe-un kil de mălai și un litru de ulei? Sau în cea în care se dansează pe ritmurile lui Armin van Buuren?

Ajax ne-a dat și o lecție de viață. Până la urmă, suntem ceea ce vrem să fim.