„Când merg pe stradă și mă salută lumea, plutesc!” 12 întâmplări cu și despre Ilie Balaci povestite chiar de legendarul fotbalist: pachetul de țigări din ziua meciului cu Italia, contractul cu Milan, odiseea arabă, pescărușii englezi din hotelul de curve

Înfricoșătoare această dispariție fulgerătoare a lui Ilie Balaci! Ar fi prea mult să spun că „l-am prins jucând”, amintirile mele din perioada Craiovei Maxima sunt prea firave, dar țin minte că, în copilărie, Minunea blondă era un reper fix în discuțiile generației părinților mei. Campania din Cupa UEFA 1982-1983 a fost ceva ce nu se poate descrie. „Centralul” din Bănie devenise centrul Universului pentru o țară întreagă. Veneau oamenii de la Sighetul Marmației și Tulcea, de la Focșani și Deva, de la Dorohoi și București ca să vadă minunea. Să găsești bilet la meciurile Craiovei, asta da, minune! Drumul Băniei era ca un pelerinaj indiferent dacă erai oltean sau – mai ales! – dacă nu.

Cu Balaci și generația sa a început, de fapt, ascensiunea fotbalului românesc. Atunci a înțeles un popor întreg, pentru prima oară, că se poate. Că și noi putem să câștigăm, să ne bucurăm, să fim cei mai buni. Într-o epocă neagră cum nimeni, azi, nu-și poate imagina, de izolare, sărăcie, foamete, frig, sălbăticie (și sălbăticire), umilință în cel mai adânc sens al cuvântului, Balaci și Craiova Maxima au fost licărul speranței în întuneric. Ei au arătat că nu suntem nici blestemați, nici ființe inferioare – cum ajunsesem să credem, imbecilizați de zidurile între care fuseserăm înghesuiți -, că n-aveam de ce să ne cocoșăm înspăimântați în fața nimănui.

Mulți, mulți ani mai târziu, am avut ocazi, de-a lungul a mai multe întâlniri, să-i iau câteva interviuri ample idolului generației părinților mei.
Am descoperit un om modest, cu un extraordinar bun-simț, inteligent, foarte-foarte mândru și cu o personalitate teribil de puternică. Balaci nu se îndoia niciodată de lucrurile pe care le spunea. Era dincolo de orice dubiu că EL era cel care avea dreptate, că procedase bine, că spunea adevărul.
Această personalitate dominantă îi dădea curajul să spună, relaxat, lucruri care pe alții i-ar fi îngrozit numai să le gândească. Era un iconoclast, spărgea miturile și legendele cu nonșalanță și naturalețe. Am fost aproape șocat de nonșalanța cu care mi-a povestit cum, în plină glorie, a vândut „pentru 50.000 de lei, aici vorbesc în numele meu, nu pentru toată echipa, că atunci nu făceam nimic”, meciuri care decideau cine retrogradează. N-a făcut-o, așa cum avea să-mi spună câțiva ani mai târziu, ca să epateze. Pur și simplu, a vrut să știe lumea adevărul. Ilie Balaci era uriaș, știa cu toată ființa cât de mare a fost în istoria fotbalului românesc, vorbea fără niciun pic de emfază de rolul său de lider, de momentul în care a realizat că era cel mai bun.

„Mă crezi că n-am acasă poze cu mine? N-am colecție de ziare sau reviste, n-am cont de Facebook, n-am trofee, n-am tricouri din perioada în care am fost fotbalist. De ce să le țin? Le au alții! Eu știu ce-am făcut, n-am nevoie să mă uit pe un perete ca să îmi amintesc”, mi-a spus odată.

E fals și auziți acum, pe micile ecrane, povestit de tot felul de „prieteni” care gravitau pe lângă Ilie Balaci, cum că nu-l afecta lipsa de respect față de el arătată de fotbalul românesc de azi. Îl durea teribil, îl rodea pe dinăuntru, dar era mult prea mândru ca s-o recunoască. Totuși, dacă stăteai ceva mai mult de vorbă cu el, răzbătea acest tumult interior.

Îl durea – și avea dreptate! – când vedea că ouăle sale de aur, trofeele câștigate în lumea arabă, erau trecute la „fotbal pe cămile”, iar mărgelele altora – niște pigmei pe lângă el, dar cu PR mai bun – sunt trâmbițate ca victorii ale secolului.
Tocmai asta era, însă, diferența între Ilie și epigonii săi: el își știa unicitatea. Nu s-ar fi coborât niciodată – NICIODATĂ‚! – să dea telefoane prin redacții, ca să obțină o știre despre el. Din contră.

Îl durea să vadă impostori defilând prin studiourile TV, oameni care nu dăduseră cu piciorul în minge, dar erau (și sunt) prezentați drept „experți”, „specialiști”, „profesioniști”. Profesioniști în ce? Treptat, marginalizarea asta în care îl împinsese un fotbal defect, un sistem care de expulzează imediat cum te simte independent, orgolios, incoruptibil, l-a făcut să se retragă. Nu uita să menționeze, când îl căutai, că sunt alții în măsură să-și dea cu părerea. Nu el, „doar” Balaci.

Minunea blondă a preferat să moară așa cum a trăit: în picioare.

Am ales mai jos 12 lucruri pe care mi le-a povestit Ilie Balaci de-a lungul timpului, în discuții oficiale sau neoficiale. Unele dintre ele s-au repetat pe parcursul interviurilor date în cursul anilor – în fond, cea mai bună dovadă că nu mințea. Publicate sau nu în publicațiile pentru care lucram la momentul respectiv, întâmplările relatate chiar de Ilie îl descriu așa cum a fost el: inteligent, cu un umor discret și fin, frust și, mai ales, mândru. Foarte mândru.

> „Ei, fuseși? Declarași copilul?” „Aoleo, uitai!” Născut pe 8 septembrie 1956, declarat pe 13

„M-am născut pe 8 septembrie 1956, dar sunt declarat pe 13. Aici e o poveste… Taică-meu, când m-am născut, era în armată, așa că bunică-mea l-a trimis pe bunică-meu la Sfatul Popular, să mă declare. Numai că bunică-meu n-a mai ajuns la Sfatul Popular, s-a oprit în drum, la cârciumă, să dea de băut, că devenise bunic. Și s-a mai întors de acolo tocmai pe 13! Când a ajuns acasă, bunică-mea l-a întrebat: «Ei, fuseși? Declarași copilul?». «Aoleo, uitai!» Și l-a trimis din nou, dar de data asta s-a dus și bunică-mea cu bunicul, ca să fie sigură că ajunge și mă declară. Așa m-am născut eu pe 8 septembrie, de Sfânta Mărie mică, dar am ajuns să fiu înregistrat în acte pe 13, de Ziua Pompierilor”.

> „Când merg pe stradă și mă salută lumea, mi se umple inima de drag. Plutesc!”

„Eu, când merg pe stradă și mă salută lumea, mi se umple inima de drag. Plutesc. Crezi că aș fi reacționat altfel dacă eram cel mai bun din lume? Eram la fel. Știți, poate, de ce nu m-am reîntors în fotbal ca înainte? Pentru că nu mai exista motivație. Fusesem cel mai bun fotbalist al României. Câștigasem campionatul, Cupa, jucasem în națională. Dacă mai jucam cinci ani la același nivel, credeți că se schimba ceva? Ar fi fost la fel. Primul interviu l-am dat în septembrie 1973, eram la al doilea meci în Divizia A. Printre altele, m-a întrebat ce vreau să fac în fotbal. Și am spus că în șase luni vreau să joc în echipa națională. Așa am făcut. Și tot în interviul acela am spus că, la 26 de ani, când voi fi în plină glorie, mă voi lăsa. Ca să-mi ducă lumea dorul. Am greșit cu șase luni. M-am accidentat la 26 de ani și jumătate”.

> Punctualitate

„În copilărie, de acasă până la stadion aveam vreo opt kilometri, cam așa. Și nu-i făceam nici cu autobuzul, nici cu taxiul. Alergam. M-a ajutat foarte tare asta. Alergam în ideea de a nu fi niciodată întârziat. În ideea să fiu primul. Nu-mi place să fiu așteptat. Și nu-mi place să aștept”.

> Cum să vinzi meciuri și să câștigi titlul în același sezon

„La Craiova eram o echipă de băieți deștepți. Știam ce se poate întâmpla. Ne calculam pașii. Au fost situații în care am trântit meciurile. Nu spun cui le-am trântit, pe ce sume, că nu-și are sensul. Dar Craiova cred că e singura echipă din lume care a vândut meciuri și a câștigat campionate! În același sezon! Nu mă pune să dau nume, n-are rost”.

> „Am fumat un pachet de țigări în ziua meciului cu Italia”

„M-am apucat de fumat când am câștigat primul campionat, în 1973-1974 (n.r. – la 18 ani). Și două, și trei pachete pe zi. În ziua meciului cu Italia am fumat cel puțin un pachet! N-am fost băutor, cum zice lumea. Nu poate spune nimeni că m-a văzut pe mine vreodată beat. Șmecheria e să știi când să te oprești”.

> „Jucam fotbal pe bani cu țiganii din cartier. 50-100 de lei, până la 4 goluri”

„Jucam în națională și ne duceam, când aveam vacanță, și abia așteptam să vină weekendul. De ce? Jucam pe un teren de handbal, din ăsta cu zgură, și abia așteptam țiganii să vină de la nunți. Și jucam fotbal pe bani. Cu lăutarii. Ce câștigau ei ne dădeau nouă. Era o plăcere pentru ei să joace cu noi! O dată ne-au făcut-o țiganii. Aveam bani, jucam în echipa națională, în Divizia A. Și jucam 50-100 de lei, până la 4 goluri. Și au venit țiganii: «Nu, jucăm pe 15 lei primul joc! 15 lei, văru”». Și i-am lăsat să ne dea un gol, ca să-i agățăm. Și-au ieșit de pe teren: «Gataaa! Să moară mama, am bătut echipa națională! Nu mai jucăm!». Vai, ce oftică am avut!”.

> Fotbal pe bani

„Hai să-ți spun cum arăta o zi. La 7.00 eram în picioare. Mergeam la antrenament, la 9.00 începeam, la 10.30 terminam, la 11.00 deja eram în oraș, pentru că ăstora mai deosebiți ni se dădeau două-trei bonuri, un bon însemna șase lei, cu care mergeam la lacto-bar, în centrul orașului. Noi, nefiind morți de foame, mergeam și aveam trei bonuri. De unul ne luam un suc, de unul, orez cu lapte,  de unul, un corn, restul banilor ne rămâneau. Fuga, în viteză mare, acasă, că stăteam toți foarte aproape de școală, ne luam ghiozdanele, mergeam la școală. Tot timpul la ora 12.00 eram la școală, pentru că începeam la ora 13.00. Între 12.00 și 13.00 jucam fotbal. Pe bani. La 10 ani. 25-50 de bani golul. Echipa noastră: Gabi Boldici portar, Cristi Boldici fundaș, Viorel Călin, Pițurcă, eram eu și mai era unul, Roșca. N-am pierdut niciodată”.

> „Când te prezinți la negocieri cu arabii, trebuie să ai trei lucruri: stilou Montblanc, brichetă Dupont și ceas scump”

Să vă spun ceva, mi-a zis asta fostul meu impresar, despre cum să te prezinți la o negociere cu arabii. Înainte de costum, înainte de toate, trebuie să ai trei lucruri: să semnezi cu stilou Montblanc, ceasul trebuie să fie scump, iar dacă ești fumător, trebuie să ai brichetă Dupont. Când am câștigat cupa cu Al Ain, președintele mi-a făcut cadou un ceas din platină, bătut cu diamante. Doar 10 sunt în lume. Valoarea e de 104.000 de dolari. Mi l-a adus pe tavă. Numai cutia costă vreo 400 de dolari. Mi l-a adus șeful securității statului”.

> Contractul cu Milan

„Am semnat cu AC Milan pe 30 decembrie 1982. După meciul nostru de la Florența (n.r. – 0-0 cu Italia în preliminariile pentru Euro 1984). S-a tras de mine de zeci de ori să rămân în străinătate! N-am făcut-o… După ce am jucat la Florența au venit o grămadă de impresari, de cluburi după noi, că așa s-a legat și cu Milanul. Și a venit Lucescu: «Uite, așa, așa…». Am plecat atunci, noaptea, cu doi reprezentanți ai celor de la Milan și cu Ermano Zacchini, care la timpul acela era căsătorit cu o româncă, făcea și pe impresarul… La 4 noaptea am ajuns înapoi la hotel și mi-au făcut cadou oamenii o geantă Gucci din asta cu care mergi la școală, că știau că sunt student. Și patru șampoane din esențe de trandafiri. Oamenii credeau că noi câștigăm aceiași bani ca și ei. Au venit și la Craiova. Am semnat contractul. Trebuia să mă prezint pe 13 ianuarie la Milano. Urma să câștig 200.000 de dolari pe an. Gândește-te că Mercedesul era 17-20.000. Generalul Stan, care pe vremea aceea era președintele Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, ne anunțase că, dacă avem oferte din străinătate, să semnăm pentru că el are acceptul lui Ceaușescu să ne lase să plecăm. Ce s-a întâmplat între timp, între 30 decembrie ”82 și 13 ianuarie ”83, nu mai știu… Iar eu n-am plecat ilegal, să rămân acolo, pentru că aveam nevastă, copil, eram singur la părinți… Gândiți-vă că, dacă aș fi rămas, în cel mult o săptămână nevastă-mea era obligată să divorțeze, părinții – dați afară din serviciu… E adevărat că nu conduceam Mercedes și n-aveam palat în România, dar aveam tot ce-mi trebuia: aveam bani, eram respectat, iubit, mă știa toată lumea, aveam prieteni, familie. De ce-aș fi făcut-o? Doar de dragul de a juca împotriva Realului?”  

> N-a fost niciodată ispitit să plece la Steaua sau Dinamo

„N-am fost tentat niciodată de Steaua și Dinamo, pentru că o duceam foarte bine la Craiova. Vă spuneam odată că Universitatea Craiova vindea meciuri. N-am spus-o niciodată în ideea de a arăta că noi eram, vezi Doamne, niște haimanale. Am spus-o în ideea de a demonstra că aia a fost cea mai mare echipă. Pentru că arătați-mi altă echipă care vindea meciuri și câștiga campionate! Nu din astea care cumpără meciuri să câștige campionate! Noi eram obligați. De ce? Pentru că dacă o echipă, hai, ca să nu dau nume, știți o grămadă de ele, juca pe 5.000 de lei, noi jucam pe 640 de lei. Pentru că erau 800 de lei primă și îți lua 20% din ei. 640 de lei. La Copenhaga, când am jucat cu Bold Klub (n.r. – 0-1 și 2-0 în 1981, în turul II din Cupa Campionilor). Ă‚ilalți, rezervele, aduseseră de-acasă, săracii, țin minte că stăteam într-un hotel din ăsta de curve, ca și la Leeds, de altfel (n.r. – 2-0 și 2-0 pentru Craiova în 1979, turul II din Cupa UEFA), că era ieftin. Pe unii îi băgase la mansardă. Și scoseseră și ei ce aduseseră de-acasă, salam de Sibiu… Mâncasem la ei și stăteam de vorbă. Și, la un moment dat, Țicleanu: «Băi, uite, băi!». Erau pescărușii care ciuguleau – fuga! Fugeau de rupeau pământul să alunge pescărușii, să nu le mănânce mâncarea. Ei, nu se întâmpla întotdeauna, dar e de ajuns să vă spun că Universitatea n-a avut niciodată un teren de antrenament. Jucasem cu Internazionale Milano, ratasem calificarea. Și aveam un autocar din ăsta, dacă țineți minte cum arătau alea care circulau prin oraș, autobuz cu volan din ăla mare. Și la volan eram eu. Mașina nu puteam s-o întoarcem în altă parte decât pe terenul de zgură, lângă stadion, că se vira greu. Și trăgeam de volan, dă-i, dă-i, dă-i! Când am trecut prin fața italienilor, când ne-au văzut ăia, Altobelli și ceilalți, și-au făcut cruce, nu le venea să creadă, cred că în momentele alea și-au spus: «Ia uite, bă, cine voia să ne elimine pe noi!». Pentru calificarea în semifinalele Cupei UEFA am primit primă, dacă nu mă-nșel, 40.000 de lei. Bani negri. N-aveau cum să fie oficial. Banii ăștia alerga Stroe și-i făcea. Era interesant să știți cum îi făcea, de unde îi făcea. Din vânzare de bilete, Dumnezeu știe din ce”. 

> Cum a deschis drumul românilor în lumea arabă

„În 1991 plecasem de la Severin. Într-o zi eram la federație, îl căutam pe nea Cornel Drăgușin (n.r. – fostul director al școlii de antrenori de la FRF) și m-am întâlnit cu doamna Rodica Șiclovan (n.r. – funcționar în departamentul Relații Internaționale al FRF), care mă întreabă: «Ce faci?». Stau. «Este vicepreședintele de la Club Africain Tunis, tocmai s-a întâlnit cu Angelo Niculescu și i-a propus să-l pună director tehnic al clubului. Te interesează?». Mă interesează. Și am plecat fără să știu o boabă franceză, mint, știam „bonjour”, „oui” și „merci”. Șansa vieții. Știi cum e. Mi-au promis aici că îmi dau 2.000 de dolari și acolo mi-au dat 1.500. Eu sunt un tip mândru. Eram la masă cu vicepreședintele, abia ajunseserăm, ne cazaserăm, eu și nea Angelo, la un hotel, eram la o cafea, și omul dă să plece la un moment dat, scoate din buzunar 10 dinari, asta însemnând 10 dolari, și îi dă lui nea Angelo. El îi ia și întreabă ce-i cu banii ăștia. Omul zice că sunt pentru cafea, pentru o ciocolată. I-am zis să ia banii, fiindcă am fost jucător profesionist în România și că am bani. Adevărul este că aveam bani, 300 de mărci, pe care îi luasem de la Victor Becali în fuga aia, urmând să-i dea nevastă-mea, lucru care s-a și întâmplat, a doua zi i-a dat banii. După episodul cu cafeaua, în seara aia, i-am zis lui nea Angelo: „Eu plec!”. M-am trezit dimineața, cu ei aveam întâlnire după-amiază, am căutat și am găsit Taromul. Mă costa biletul 300 de dolari și eu n-aveam decât 300 de mărci. Și am fost obligat să rămân. Nu m-a deranjat faptul că salariul se micșorase subit, de la 2.000 la 1.500, pentru că ideea mea era să muncesc acolo, să fac ceva, să mă fac cunoscut. Dar modul cum ne-a tratat, ca pe servitori, m-a revoltat. Și am câștigat, în 1992, campionatul și Cupa Campionilor Africii. Apoi am plecat. N-am uitat niciodată cum mă umiliseră în prima zi”.

> Odiseea Cupei Cupelor Țărilor Arabe cu Olympique Casablanca

„Inițial, în 1992, m-am dus la Fes, unde am găsit a doua cea mai bătrână echipă pe care am antrenat-o. Din mai multe motive, în ianuarie 1993, când m-am întors, am ales să mă despart de ei după primul meci. Am plecat cu autocarul la Casablanca, să iau avionul spre casă. Eram cu nevastă-mea după mine, îi lăsasem pe locul 3. La Casablanca, într-o seară mă pomenesc cu un tip la masă. Era Laski. Mohammed. Și zice: «Sunt președintele clubului Olympique de Casablanca.Uite, vrei să fii antrenor la noi? ». Zic: «Stai, domnule, las echipa cu care mă băteam la titlu și vin și iau echipa ta, pe locul 12?». Un meci câștigat, 11 nule, două pierdute, ăsta era bilanțul lor. Și zic: «Pe deasupra, tu ai antrenor». «Nu, că vrem să-l dăm afară…» Era un belgian. I-am spus așa: «Plec în România. În momentul în care-l dați afară, îmi dați un telefon. Dar ce-mi oferi?». La Fes avusesem 3.000 de dolari pe lună și îmi dăduseră 10.000 la instalare. Și el mi-a zis că îmi dă 4.500 și 10.000 la instalare. M-a sunat la o săptămână: «Hai, ești pregătit să vii? Că l-am dat afară!». Când m-am dus acolo, vai de mama mea! O echipă, și asta bătrână, cu jucători de pe la Rabat, care făceau naveta. I-am cerut să-i aducă pe cei trei copii pe care îi avusesem la Maghreb de Fes. Și i-a luat. Trei copii de 18 ani. M-am dus la centrul de copii și juniori și am mai găsit unul: pe Rossi, care ulterior a jucat în Franța, și la Nantes, și la Nisa. L-am luat și pe ăla. A început echipa să meargă, mă calificai în finala Cupei Marocului, câștigai Cupa, la penalty-uri, cu Raja Casablanca. Și terminai campionatul pe locul doi, nu pierdui niciun meci, până în ultima etapă, când am avut penalty la 0-0, l-am ratat și am pierdut, în cele din urmă, partida. Dar oricum, să iei echipa de pe locul 12 și să o duci pe locul doi… În anul următor am pierdut un singur meci și am câștigat campionatul, Cupa și de două ori Cupa Campionilor Țărilor Arabe, pentru că nu se jucase cu un an înainte, fusese război în Kuweit. Am avut ofertă de prelungire a contractului, dar m-au sunat din zona Golfului. Aveam deja un nume”.