Rugby-ul a fost sportul care a plătit cel mai scump recâștigarea libertății în Decembrie 1989. O libertate care avea să încheie brusc viața și cariera unuia dintre cei mai mari rugbiști români, Florică Murariu. Omul care în urmă cu numai un an conducea România spre o victorie istorică la Cardiff, împotriva Țării Galilor (15-9) cădea victima gestului inconștient al unui soldat. Avea 34 de ani și toată viața înainte. „Vorbeam pe 22 decembrie că poate Revoluția va izbândi și ne vom câștiga libertatea în anul acela, că atunci va putea pleca liniștit din țară. Ne-am despărțit cu promisiunea că ne vom regăsi în libertate. Pe 26 aveam să mă întorc la București ca să-l înmormântez”, spune Constantin Murariu, fratele lui Florică.
Florică Murariu a fost unul dintre cei mai buni flankeri din istoria rugbyului românesc FOTO: Arhiva personală
Un Monument al Eroilor. O lumânare și multe lacrimi. Lacrimi vărsate încontinuu de 25 de ani. La primele ore ale dimineții, baza sportivă a Clubului Ghencea este aproape pustie. Cei câțiva oameni care intră grăbiți pe poarta Complexului strecoară priviri furișe spre bărbatul în vârstă ce stă lângă Monument. Își poartă doliul în suflet, dar și pe haine. Negru. Totul e negru. Gânduri, privire. Își ține șapca în mână și capul plecat. Nemișcat, privește pierdut în trecut, în timp ce cu o mână mângâie piatra rece a plăcii commemorative. „Ne-a omorât pe toți. Părinții noștri de dorul lui s-au dus. Tata a murit în 1991, în ianuarie, după ce în fiecare zi s-a dus la mormântul lui Florică. Stătea acolo, singur cu el și îi povestea”, spune Costică Murariu. De la moartea fratelui, toată lumea din Ghencea a ajuns să-l cunoască. E salutat de băieții de la rugby, antrenorii îi strâng mâna și se interesează discret ce mai face: „Nea Costică, ai mai aflat ceva nou?”. O întrebare căreia, din 2011, i-a luat locul alta :„va plăti vreodată ucigașul fratelui meu?”.
Împușcat pe când se legitima Căpitan al naționalei de rugby a României, Florică Murariu a fost singurul „stejar” care a evoluat într-o selecționată mondială la Centenarul rugbyului galez. A adunat peste 70 de selecții naționale, a participat cu România la prima Cupă Mondială și a făcut parte din echipa care bătea Franța la București, în 1980, cu 15-0! Avea 34 de ani și în acea dimineață de 24 decembrie 1989 primise ordin să se prezinte la unitatea militară de care aparținea. Era ora 9 dimineața! Florică Murariu era însoțit de nașul lui de cununie, Ioan Moldovan și se deplasau pe bulevardul Drumul Taberei. În dreptul parcului Moghioroș au fost opriți de echipajul unui TAB aparținând unității 01270 din Focșani și pus să se legitimeze. Și de aici începe legenda. Gestul său de a duce mâna la haină a fost văzut ca o amenințare de către unul dintre soldați care a deschis focul. Sau poate că în momentul în care și-a deschis haina, soldatul a văzut tricoul pe care Florică îl purta, tricoul naționalei de rugby a Zimbabwe și s-a speriat. Cert e că glonțul de 7,62mm tras de acesta l-a lovit mortal pe căpitanul naționalei. „Avea o geacă de blugi îmblănită, blugi, era îmbrăcat bine pentru acele timpuri. A zis cum îl cheamă, că merge la unitate și în clipa aceea, nimeni nu știe ce s-a întâmplat. La televizor au zis că în Drumul Taberei s-au văzut persoane dubioase, îmbrăcate cu haine străine, cu agende cu numerele de telefon ale teroriștilor. Și Florică avea o agendă la el, dar erau numerele noastre de telefon. Atunci am făcut legătura că ei s-au gândit că o fi vreun terorist. O mașină l-a dus repede la Spitalul Municipal, dar a murit pe drum”, povestește Costică Murariu.
Florică Murariu a fost căpitanul României în victoria istoria de la Cardiff, din 1988, în fața Țării Galilor, 15-9 Foto: Bogdan Iordache
„Aveam o presimțire” De câte ori rostește numele fratelui vocea îi devine mai caldă, iar ochii i se umezesc. În acea zi de decembrie, au primit brutal vestea. De la televizor! „Erau Actualitățile la ora 5 după-amiaza și acolo l-am văzut la morgă. Au spus că a fost împușcat în Drumul Taberei. Mama a intrat în șoc! Imaginea cu el la morgă nu o vom uita toată viața. Aveam o presimțire că se va întâmpla ceva rău pentru că am tot sunat la el acasă și nu răspundea nimeni”, pune acesta cap la cap amintirile. Vorbește încet, face pauze mari între cuvinte și își întărește spusele cu gesturi largi. Uneori, când durerea e prea puternică, răsfoiește actele pe care le-a adus cu el și ochii rămân mult timp privind în gol. „M-am întors pe 26 decembrie ca să-l înmormântez. Primul drum l-am făcut la clubul Steaua să aflu în ce împrejurări a murit fratele meu. Aici l-am găsit pe colonelul Tănase cu o mitralieră pe geam, cu cartușe în ea. Mi-a spus «Măi, Murariule, aici sunt teroriști, cimitirul acesta e plin de teroriști!»L-am întrebat de fratele meu, cum s-a întâmplat și mi-a zis doar atât «nici eu nu știu, dar l-au împușcat»”, explică el.
Hari Dumitraș, fostul căpitan al României, i-a dedicat lui Florică Murariu victoria obținută în fața Franței, 12-6, la Auch, în mai 1990
Înmormântat la casa părintească O cută adâncă îi brăzdează fruntea și retrăiește parcă acele zile tulburi de decembrie. O reconstituire cu atât mai dureroasă, cu cât camera clubului Steaua în care stăm de vorbă are propria istorie. „Chiar aici, în această cameră se pregăteau coșciugele pentru morți. Când am intrat erau vreo trei coșciuge și am luat și eu unul pentru Florică. Apoi am mers să-l luăm de la morgă, de la Vitan Bârzești. Inițial ne-am gândit să-l înmormântăm aici, la Cimitirul Eroilor, apoi ne-am gândit la părinții noștri și am hotărât să-l duceam acasă, la țară, să fie aproape de locul pe care el l-a iubit”, oftează Costică. Florică Murariu și-a găsit liniștea în comuna natală, Mitoc, în județul Botoșani. E pomenit tot timpul în slujbe, rugăciuni și parastase. O școală generală și o stradă îi poartă numele, iar trofeele și fotografiile îi sunt cuprinse într-un muzeu din incinta Primăriei din Mitoc.
Costică Murariu speră să se facă dreptate și ucigașul fratelui său să plătească FOTO: Bogdan Iordache
Caz soluționat în 93, soluție comunicată în 2011 În anul 2011 viața familiei Murariu avea să se schimbe încă o dată. O nouă lovitură. După 22 de ani de tăcere, de cercetări făcute personal, Costică Murariu face o solicitare la Parchetul Militar prin care se interesează de mersul anchetei în ce privește moartea fratelui. Cererea este soluționată în luna octombrie și astfel află toate răspunsurile: numele ucigașului și faptul că a fost scăpat nevinovat. Mai mult, află că dosarul se soluționase încă din 1993, dar procurorul Gheorghe Oancea care instrumentase cazul ceruse ca soluția să nu se comunice. „Acolo scria totul, că soldatul Lepădatu Fănică din Petrila, județul Hunedoara a recunoscut că l-a împușcat pe fratele meu și că s-a hotărât neînceperea urmăririi penale. Totul se terminase în 1993 și noi nu știam nimic”, povestește indignat Costică Murariu.
„Ucigașul fratelui meu e liber!” De trei ani a învățat să trăiască cu gândul că undeva, în Hunedoara, ucigașul fratelui său e liber. Trăiește, râde, are o familie, poate chiar se laudă cu faptele lui de la Revoluție. „Eu nu cred în dreptate, în niciun fel de dreptate. Soldatul acela, ucigașul acela se plimbă bine mersi, probabil are și certificat de revoluționar, mai ia și niște bani de pe spinarea noastră. Soldatul acela a omorât un om nevinovat, un om care iubea viața și se bucura de ea. Cum pot să mai cred în dreptate?”, izbucnește acesta. Ochii i se umplu de lacrimi și mâinile încep să-i tremure. Durerea e atât de puternică încât minute bune nu reușește să-și găsească vorbele. Ne privește în ochi, dar vede parcă dincolo de noi: „Știți de ce mai trăiesc? Doar ca să-l văd pe ucigașul fratelui meu și să-l întreb de ce l-a împușcat”.
Rezoluția de neîncepere a urmării penale a fost dată în 1993 și aflată de familia Murariu, la solicitarea lor, în 2011
Procurorii militari au decis neînceperea urmării penale în ce-l privește pe soldatul care l-a împușcat pe Florică Murariu, invocând „eroarea de fapt” : „Din analogia împrejurărilor în care s-a produs fapta, rezultă în mod cert că militarul, în momentul săvârșirii acesteia, s-a aflat în eroare de fapt… atunci când victima, în mod imprudent a lăsat mâinile în jos, putând crea impresia că va scoate o arma”. (extras din Rezoluția nr. 1005/P/1991 din 18 mai 1993)
Apare tot mai rar în vis
Se spune că cel mai greu atunci când pierzi pe cineva e să îi ții minte vocea. Chipul, gesturile, întâmplările comune, totul rămâne. „Îl mai visați pe fratele dumneavoastră?”. Costică Murariu ne primește întrebarea cu o ridicare de sprâncene. „Tot mai rar! În primii ani l-am visat des, aproape noapte de noapte, stăteam de vorbă, râdeam, ca pe timpuri. Știți, chiar înainte de a primi informațiile de la Procuratura Militară, am avut un vis: stăteam de vorbă și l-am întrebat ceva, dar nu a mai apucat să-mi răspundă. Din acea noapte nu i-am mai auzit glasul. Dacă îmi lipsește? Eram foarte legați ca frați, avea grijă de noi toți, avea o vorbă bună pentru fiecare, era sufletul nostru”, spune acesta.
„Am văzut soldați care se lăudau că ei la Revoluție au împușcat teroriști, că au împușcat pe cutare, etc. Nu am mai putut răbda și le-am zis «Măi băieți, voi nu ați împușcat niciun terorist, voi ați împușcat oameni nevinovați, care erau pe stradă»”, Costică Murariu, fratele lui Florică Murariu, rugbist împușcat la Revoluție
Costică Murariu a rămas aproape de sportul care i-a adus atâtea împliniri fratelui său Foto: Bogdan Iordache
Crăciun de poveste Costică Murariu mărturisește că din Decembrie 1989 viața familiei s-a schimbat. Nu au mai fost acele reuniuni de familie în care cei cinci frați se întorc acasă și petrec Sărbătorile cu părinții. În acel decembrie ceva s-a rupt pentru totdeauna. Speranța, bucuria regăsirii, pierderea fratelui care era mândria lor. În memoria familiei Murariu rămâne ultimul Crăciun în care s-au adunat toți la masă, în care Florică a făcut Jocul Calului, un dans tradițional în acea zonă a Moldovei. Era Crăciunul lui 1975, era Crăciunul de poveste al familiei. „Când ne adunam toți acasă, era bucurie mare. Mama nu mai știa ce să ne facă, ce să ne mai dea. Eram cinci băieți, unul mai zdravăn ca celălalt, eram bucuria părinților”, spune Costică. Din marea familie a mai rămas doar el și încă un frate, Gheorghe. Restul s-au dus încet, încet, măcinați de dor de frate și de boală. „Și acel Crăciun din ”89 trebuia să îl facem împreună. Am venit la el, dar nu ca să petrecem, ci să-l înmormântăm”, își continuă vorbele. Se ridică de pe scaun și pornește încet spre Monumentul Eroilor de la intrarea în Complexul Sportiv Ghencea. Se apropie de placa comemorativă, aprinde o lumânare și șoptește încet ca pentru el: „Iartă-I Doamne, și pe ei și pe noi!”
Florică Murariu a jucat 13 ani în naționala de rugby a României, adunând 70 de selecții. Debutul s-a consemnat pe 28 martie 1976, la meciul Olanda – România (3-27). Ultimul meci disputat în tricoul frunzei de stejar a fost pe 24 septembrie 1989, cu Zimbabwe, terminat cu victoria românilor, cu 52-17. Murariu a fost timp de trei ani căpitan al României, a marcat 8 eseuri și a făcut parte din echipa care în 1980 bătea Franța la București, 15-0. El a participat la prima ediție a Cupei Mondiale, din 1987 (Noua Zeelandă) și a fost cooptat în Selecționata Mondială cu ocazia Centenarului Rugbyului galez desfășurat pe Arms Park.
Florică Murariu a fost printre jucătorii emblematici ai clubului Steaua, cu care a cucerit numeroase titluri naționale FOTO: Bogdan Iordache
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 5, 20 DECEMBRIE
Muncitorilor din fabricile timișorene care refuză să mai muncească li se alătură muncitori din localitățile învecinate. 100.000 de protestatari ocupă Piața Operei și strigă sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”. În foaierul Teatrului Național din capitala Banatului o mână de cetățeni vor crea Frontul Democratic Român, cu un program politic în care se regăseau cererile celor aflați în Piață. Trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia sosesc la Timișoara și se alătură protestatarilor. Situația iese de sub controlul autorităților, iar mai mulți militari încep să treacă de partea demonstranților.
La sfârșitul zilei, Timișoara este declarat oraș liber de către protestatari.
Nicolae Ceaușescu revine la București după o vizită în Iran și descoperă situația tensionată. La ora 19:00, ține o cuvântare televizată, transmisă dintr-un studio aflat în interiorul clădirii Comitetului Central, în care îi numește pe cei care protestau la Timișoara, „dușmani ai Revoluției Socialiste”.
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 4, 19 DECEMBRIE
Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timișoara pornește sirena aeriană. Este semnalul pentru mii de timișoreni să iasă din nou în stradă. Șapte personae mor, iar aproape 100 sunt rănite. Muncitorii din fabricile timișorene refuză să mai muncească, în ciuda faptului că sunt vizitați de oameni cheie trimiși de Elena Ceaușescu să-i înduplece pe aceștia și să le explice ce li se va întâmpla în cazul în care nu vor urma întocmai ordinele partidului.
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 3, 18 DECEMBRIE
Nicolae Ceaușescu pleacă în Iran. Avionul decolează la ora 9:30 și, pentru prima oară, este însoțit pe tot teritoriul țării și deasupra apelor teritoriale din Marea Neagră de patru avioane de vânătoare de tipul MIG. Scenariul se repetă și la întoarcere, pe 20 decembrie. Înainte de plecare, Ceaușescu îi convoacă la reședința sa din Primăverii pe oamenii cheie ai conducerii de stat: Vasile Milea, ministrul apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de interne și generalul Iulian Vlad, șeful DDS.
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 2, 17 DECEMBRIE
Protestele cotinuă în Timișoara și iau amploare. Oamenii care scandează pentru libertate intră în Comitetul Județean și aruncă pe fereastre documentele partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. La ora 16:00, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, condus de Ceaușescu, decide reprimarea manifestanților timișoreni, numiți de dictator >. O jumătate de oră mai târziu, trupele MAPN primesc muniție de război și deschid focul. Ceaușescu le transmite să facă tot posibilul să reprime conflictul.
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 1, 16 DECEMBRIE
În Timișoara, mai mulți enoriași încearcă să împiedice autoritățile comuniste să-l mute în altă parohie pe pastorul Laszlo Tokes, intrând astfel în conflict direct cu forțele de ordine. Acestui protest li se alătură alte câteva sute de timișoreni, transformându-se rapid într-o demonstrație anticomunistă. Se strigă pentru prima oară >, dar și o serie de lozinci îndreptate împotriva sistemului politic. În această zi ia naștere drapelul revoluției, steagul din care a fost decupată stema comunistă.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER