Cândva, în decembrie: 1989-2014. Cum arătau primele numere ale ziarelor de sport după înlăturarea cenzurii și căderea sistemului comunist. Ovidiu Ioanițoaia recunoștea mincinuna repetată din presa sportivă

Libertatea a fost obținută la finele unui decembrie friguros. Libertatea de a vorbi și libertatea de a călători. Libertatea de a alege și libertatea de a fi ales. În vârtejul schimbărilor a intrat și presa sportivă, asemenea altor domenii, care au încercat să se adapteze democrației și avantajelor pe care le oferea noul sistem de guvernare pentru care eroii Revoluției își pierduseră viața.

25 de ani s-au scurs înnebunitor de repede, dar pentru că e dificil de ținut pasul cu „generația Facebook”, cea care nu a știut nimic din restricțiile comunismului, presa sportivă a suferit un proces complex de modificări. Acum, un meci de fotbal sau evoluția unui jucător este ușor de criticat în timp real, pe rețelele de socializare sau prin intermediul aplicațiilor pe care ni le pun la dispoziție telefoanele moderne. Oricine poate scrie. Își poate așterne orice gând, aproape oriunde. În urmă cu 25 de ani însă, nu mai exista nici măcar o pojghiță de libertate de exprimare.

În perioada în care Nicolae Ceaușescu era aclamat de mii de oameni, se scria doar ce se ordona. Uneori, vorbele se încăpățânau să nu avanseze de pe vârful limbii, alteori adevărul părăsea buzele jurnalistului, dar nu ajungea în tipar din cauza cenzurii. O serie de articole erau redactate cu un limbaj bolovănos, care s-a păstrat ani buni după căderea comunismului, dat fiind faptul că unii jurnaliștii cu vechime în domeniu s-au adaptat greu noilor nevoi ale consumatorilor, sătuli de tot ceea ce a însemnat perioada de dinaintea Revoluției din 1989.

• ProSport vă prezintă astăzi, într-un nou episod al campaniei „Cândva, în decembrie”, schimbările prin care a trecut presa sportivă de la Revoluția din 1989, cum a arătat primul ziar de după căderea comunismului, ce fel de interviuri apăreau și care erau personalitățile care aveau ceva de zis
• De pe 24 decembrie și până pe 8 ianuarie, formatul singurul ziar de sport din România a fost unul mic, de tipul „manifest”, cu pagini capsate, în care se vorbea despre libertatea de a vorbi liber și de a scrie adevărul, fără cenzură.

Un ziar de sport avea patru pagini. Plăteai un leu pentru a-l achiziționa, o sumă considerată a fi mai mult decât rezonabilă date fiind alte prețuri de la finalul lui 1989 și începutul lui 1990: „Trăiască România! Trăiască poporul – liber, demn și suveran”, a fost titrat pe 24 decembrie, amintind parcă de un discurs spus de cel care avea să fie executat, alături de soția sa, următoarea zi. Jurnaliștii de atunci susțineau că venise timpul adevărului și încercau să-și justifice rândurile „dictate” din anii de dinaintea Revoluției, în care mesajul distorsionat era mai degrabă un laitmotiv: „Scriem pentru prima dată ce simțim. A venit momentul adevărului”.

În primul text din primul ziar de sport liber, cel de pe 24 decembrie 1989, Ovidiu Ioanițoaia recunoștea cenzura comunismului: „Ne simțim datori să recunoaștem că nu o dată am fost siliți să vă inducem în eroare, să vă mințim”, scria acesta. Cele patru pagini capsate vorbeau despre o eliberare. A cuvintelor, a adevărului. Abia după aceea a putut cititorul să afle cu adevărat starea sportului românesc. Nu totul era bine. Nu totul se cuvenea echipelor din România.

Primele numere ale Gazetei Sportului costau un leu, aveau patru pagini și erau capsate. Căderea comunismului a adus nu doar schimbări la nivelul sistemului de guvernare, dar și în presa sportivă.

În format mic, la care s-a renunțat la începutul anului următor, primul număr în aerul libertății este dificil de parcurs. Schimbările nu se petreceau peste noapte, iar presa sportivă nu făcea excepție de la regulă. Rânduri mici, continuări pe care abia dacă le găseai la prima vedere. Se promitea adevăr, dar se și scria despre el. În unul dintre materialele din primele zile de după căderea sistemului impus de Nicolae Ceaușescu, articolul „Cronica fotbalistică cinstită” se recunoaștea pentru prima oară faptul că ceea ce apărea în tipar nu era similar cu ceea ce ziaristul transmitea redacției: „Am ajuns la relatări de meciuri în care am fost cenzurați, la transmisii telefonice interceptate, la destule cronici modificate după bunul plac al unor conducători cu funcții. S-a ajuns până acolo încât să supere aprecierea despre nevalabilitatea unui gol, despre un ofsaid nesemnalizat, cu rea intenție, de arbitru, ca să nu mai vorbim despre stabilirea calificativelor la anume arbitraje tot în funcție de bunul plac al unor cluburi.

Vom face astfel încât să-i oferim cititorului adevărul și numai adevărul, filmul real al întrecerii”.

„Belo, ai bani? Ai mulți bani?”

Unul dintre primele materiale în care în care erau redate cu acuratețe vorbele personajului a fost un interviu cu Miodrag Belodedici, fotbalistul care sărise coarda spre Belgrad. „Eram plecat de un an din România. Am plecat cu pașaport, le-am spus că trebuie să mă duc la o nuntă în Iugoslavia, la rude, și am rămas acolo. M-am gândit foarte mult la plecarea mea. M-am gândit cum ar fi fost dacă nu aș fi plecat de la Steaua. Dacă știam că vine Revoluția din 1989, nu plecam sigur. Dar nu aș schimba nimic„, povestește Miodrag Belodedici ori de câte ori este întrebat despre locul în care se afla atunci când în marile orașe din România izbucnea Revoluția din 1989. Evolua la Steaua Roșie Belgrad, iar Boloni urma să meargă după el, pentru a-l convinge să revină la națională. Un fel de Radu Ștefan modern al tricolorilor, doar că ceva mai deschis ideii de a evolua în tricoul naționalei decât fundașul stânga din Serie A.

Pe 28 decembrie, i se publica primul interviu în care putea spune orice: „Știu că s-a terminat tot răul în România. Eu aș vrea iar la națională. Sunt emoționat până la lacrimi de jertfa românilor”, recunoștea „Căprioara”. Se temea că nu va mai fi acceptat de colegii de la națională, că toți îl vor percepe drept un trădator: „Am plecat de lângă ei, i-am lăsat când era cel mai greu și… Poate n-au să mă primească”, se confesa Belodedici cu doar câteva zile înainte de începutul lui 1990. Câteva numere mai târziu, pe 6 ianuarie, presa sportivă vorbea despre o discuție față în față între Belodedici și Boloni: „După câte suntem informați, antrenorul echipei noastre naționale, Emerich Jenei, se va deplasa în zilele următoare la Belgrad, unde va discuta cu Belodedici. Vă vom ține la curent”. Se marșa pe același stil prăfuit în redactarea articolelor, dar cel puțin se scria despre lucruri reale.

O parte a interviului stârnește însă zâmbete. Printre întrebările legate de națională și viză, are loc următorul dialog:

Reporter: Belo, ai bani?
Belodedici: Am.
Reporter: Ai mulți bani?
Belodedici: Păi n-am mulți, dar am.

Gică Popescu și titlul ironic din urmă cu 25 de ani

Erau abordate toate sporturile în cele patru pagini. Șah, scrimă, chiar și baseball. Fotbalul nu se afla în centrul presei sportive atât de mult cum se află astăzi, când majoritatea site-urilor de specialitate depind de afișări, de vizualizări. Când și când apărea câte un interviu cu un fotbalist important, iar „în vogă” era Gică Popescu, jucătorul anului 1989. Apărea un interviu al cărui titlu, aplicat astăzi, ar fi plin de înțelesuri: „N-am trișat și nu voi trișa niciodată în fotbal”. Pe teren, poate că nu. Acum, la 25 de ani de la acea afirmație, Popescu își ispășește pedeapsa de 3 ani și o lună primită în cazul „Dosarul Transferurilor”.

Revenim însă la elanul tineresc al „Baciului”. „Să fie liniște în țară, se ne bucurăm de libertatea obținută cu atâta jertfă!”, spunea Popescu în interviul de pe 8 ianuarie, când ziarul revenea la dimenisiunile normale și nu mai aducea a manifest. Tot patru pagini conținea, tot un leu costa și tot dificil de parcurs era pentru cei deloc obișnuiți cu formatul ziarelor din acea perioadă.

Ion Țiriac și planurile lui în privința dezvoltării tenisului românesc

Pe 16 ianuarie, i se lua interviu lui Ion Țiriac. Nu știm dacă marșa și pe atunci pe vorbele sale picurate sistematic: „N-am semănat nimic, n-avem ce culege” sau „Apa trece, pietrele rămân”. Cert e că  se întorsese în țară, dar urma să plece iar. Actualul miliardar avea planuri mari în privința României, vorbea despre dezvoltare, despre cum un ziarist din străinătate este interesat să deschidă o redacție asemănătoare celei din Statele Unite, „The Times”. Chestionat pe tema locului în care se afla atunci când izbucnea Revoluția, Țiriac părea rupt din peisaj: „La Monte Carlo. Îmi planificasem o călătorie, dar în ziua plecării a început masacrul de la Timișoara și am rămas lipit de televizor zi și noapte, deoarece dacă aș trăi 200 de ani la Monaco, eu tot român sunt”. Patriotism. Patriotism. Patriotism. În aceleași pagini menținea un stroc ridicat și „Amiralul” flotilei de kaiac-canoe.

Ivan Patzaichin nu opera cu platitudini. Realiza incursiuni în timp și îi teleporta pe cititori pe o insulă de prosperitate. Cu o o canoe, o pagaie ruptă și trei propoziții. „Mă simt minunat să fiu liber, să trăiesc liber, să vorbesc liber. Dar eu, spre deosebire de alții, am trăit cu adevărat liber când am fost sportiv. Când urcam în barcă și știam că sunt pe apă, eu singur, simțeam că trăiesc liber„, spunea omul pe care-l cunosc toți peștii din Delta Dunării..

„9 (nouă) etape de suspendare!”

E cunoscut faptul că, în perioada în care sportul aparținea statului, exista o influență majoră din partea conducătorilor ei, iar jucătorii era favorizați sau nu de diferite comisii care închideau ochii atunci când era vorba despre vreo sancțiune pe care ar fi trebuit să o aplice în cazul lor. Ori căderea sistemului care promova bâjbâirea, lipsa de reacție și servilismul în genunchi a venit cu o surpriză pentru presa sportivă. Un exemplu: la începutul lunii ianuarie, redactorii păreau surprinși de faptul că Lăcătuș, Mihali, Hagi și Ungureanu au luat împreună nouă etape de suspendare din partea Comisiei de Disciplină.

Nu aveau ei de unde să știe ce se va întâmpla 25 de ani mai târziu, cu Rusescu și cu Mureșanu, cu Bancu și cu Șeroni: „A fost o ședință oarecum inedită, cu jucători fruntași, obișnuiți cu ideea că lor li se permite orice, că lor nu li se poate întâmpla nimic. […] Neobișnuiți până acum să dea socoteală Comisiei de Disciplină pentru faptele lor, cei patru jucători și-au recunoscut vinovăția, încercând totuși să mai „îndulcească” lucrurile în locul unor regrete sincere și totale”, era notat. Astfel, jucătorii emblematici, ținuți în palmă de un sistem, au fost nevoiți să stea departe de teren câteva etape.

Schimbarea presei sportive s-a efectuat treptat. Limbajul greoi a fost înlocuit cu unul accesibil, care nu mai aducea aminte de discursurile lui Nicolae Ceaușescu, formatul ziarelor s-a schimbat. 25 de ani mai târziu, în tramvai sau în metrou, cititorii frunzăresc paginile smart-phone-urile, iar presa scrisă se zbate să trăiască și să țină cu online-ul care câștigă din ce în ce mai mult teren. Abia acum se văd clar consecințele Revoluției din 1989, iar presa sportivă, indiferent de format, s-a adaptat ei și continuă procesul.

Îngălbenite sau rupte pe la colțuri, nici prea mari dar parcă nici prea mici, paginile ziarelor de dinainte de 89 sau din perioada post-decembristă păstrează și acum un parfum special. E parfumul unei ispite care te invita să clipești vesel stând la coada agățată de chioșcul din intersecție sau de tutungeria din colț. Îți înviorai retina citind și recitind același articol care-ți satisfăcea o mică nevoie de divertisment și de informare și apoi așezai ziarul într-o colecție de top. O colecție asemenea celei din care ProSport a extras materialele din articolul pe care tocmai l-ați citit.

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 7, 22 DECEMBRIE

Pentru puțin timp, conducătorii represiunii au iluzia că dețin controlul situației. Centrul golit de demonstranți este ocupat de blindate și de trupe. Dar după 4-5 dimineața, vin vești despre grupări de oameni în cartierele Pantelimon, Chibrit, Titan, Colentina, Berceni și altele. Se pun în mișcare muncitorii de la uzinele mari de la periferie, deși unii directori cer să se sudeze porțile unităților. La ora 6, atunci când Nicolae Ceaușescu se trezește, i se comunică faptul că de centru se apropie mii de muncitori, acesta ripostează: „La Tienanmen au fost un milion și i-au pus la punct de nu s-au văzut”.

La ora 10, mulțimile de oameni ce vin din toate direcțiile, joncționează, transformând centrul orașului într-o mare de oameni. Comandanții trupelor de represiune transmit superiorilor că în fața lor nu sunt dușmani ai țării, ci chiar poporul român. În acel moment, văzând că scapă de sub control situația, Ceaușescu și soția acestuia fug din București cu elicopterul: „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e”, scandau manifestanții. Vasile Mitea, ministrul apărării, se sinucidea cu pistolul unui soldat aflat în subordinea sa.

Conducătorii multor state încep să transmită mesaje de sprijin pentru revoluția română și sunt trimise în țară cantități mari de alimente, medicamente și îmbrăcăminte. Sunt înregistrate numeroase decese în continuare, situația e haotică în București, iar decese vor mai fi înregistrate până la finalul anului. Când soții Ceaușescu fugeau, erau consemnate 126 de decese. Până pe 31 decembrie, totalul lor se va ridica la 1.204.

Soții Ceaușescu fugeau din București cu elicopterul. Lăsau în urmă imagini care aveau să îi urmărească pe români ani mulți după aceea. România era de nerecunoscut. Sursă foto: Mediafax

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 6, 21 DECEMBRIE

În jurul prânzului, a fost convocată o mare adunare populară menită să exprime sprijinul populației față de conducerea partidului. Nicolae Ceaușescu vorbește de la balconul Comitetului Central, evocând o serie de realizări ale societății socialiste, dar populația rămâne indiferentă la cele auzite, doar rândurile din față sprijinindu-l pe Ceaușescu, aplaudând și scandând. Sunetul unor petarde venind dinspre maringea adunării au transformat manifestația în haos. Speriată la început, mulțimea a început să se împrăștie. O parte dintre participanții la adunare s-au regrupat lângă hotelul Intercontinental și au început o manifestație de protest care apoi a devenit revoluție.

Încercările ulterioare ale Elenei și lui Nicolae Ceaușescu de a recâștiga controlul mulțimii folosind formule precum „Alo, alo!” sau „Stați liniștiți la locurile voastre!” au rămas fără efect. Oamenii au început să strige sloganuri anticomuniste, iar în cele din urmă au invadat orașul. Nicolae Ceaușescu se panichează și se întoarce în interiorul clădirii, transmisiunea directă fiind întreruptă.
După-amiază, Ceaușescu ține o teleconferință, susținând că evenimentele ultimelor zile sunt organizate și dirijate cu scopul de a destabiliza țara și îndreptate împotriva integrității și independenței României: „Trebuie să demascăm și să respingem cu hotărâre această acțiunea și să o lichidăm. Nu se poate pune decât problema lichidării în cel mai scurt timp a acestor acțiuni conjugate împotriva integrității, independenței, a bunăstării poporului”. Se pronunță pentru mobilizarea generală a forțelor armate.

Imagine dezolantă creată de demonstranții din București în Casa Poporului, pe care au devastat-o pentru a arunca toate însemnele comunismului. Sursă foto: Mediafax

La ora 18:00, a început reprimarea propriu-zisă, una care a durat până a doua zi de dimineață. Protestatarii, neînarmați și neorganizați, îmbrăcați în haine civile, au fost întâmpinați de soldați, care au tras asupra mulțimii de pe clădiri, străzi laterale și din tancuri. S-au înregistrat multe victime prin impușcare, înjunghiere sau strivire de vehiculele armatei. Se organizaseră puncte de colectare, unde erau adunați protestatarii capturați. După identificare, aceștia erau transportați la închisoarea Jilava. Focurile de armă s-au auzit până la 3 dimineața, iar după înăbușirea revoltei, străzile au fost spălate de sânge cu mașinile salubrității.

Bilanțul reprimării: 54 de persoane ucise (39 împușcate, dintre care 24 în cap), 604 rănite, 1.245 de oameni arestați și transportați la penitenciarul Jilava. Nicolae și Elena Ceaușescu au rămas în acea noapte în dormitorul special pregătit din clădirea Comitetului Central, pentru a fi informați operativ asupra desfășurării evenimentelor și a da indicații privind modul de acțiunea. Vasile Milea l-a informat pe dictator că zona centrală a Bucureștiului a fost degajată de manifestanți puțin după miezul nopții. Era însă doar o iluzie a conducătorilor.

Fraternizarea demonstanților cu cei din Armată, care primiseră ordine să reprime Revoluția din 1989 s-a făcut treptat. Dar odata făcută, nu s-a mai făcut niciun pas înapoi. Sursă foto: Mediafax

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 5, 20 DECEMBRIE

La ora 11:30, aproximativ 100.000 de demonstranți ocupă Piața Operei. Armata șovăie, se semnalează primele fraternizări cu manifestanții, ministrul apărării, Vasile Milea, ordonă să nu se mai intervină asupra demonstranților, generalul Gușă ordonă retragerea unităților în cazărmi. Coloanele masive de muncitori intrate în oraș începe să strige sloganuri anti-guvernamentale, iar în foaierul Teatrului Național din Timișoara, o mână de oameni creează Frontul Democratic Român, cu un program politic în care se regăseau cererile celor aflați în piață.

Nicolae Ceaușescu descoperă la întoarcerea din Iran că în Timișoara lucrurile au luat amploare. La ora 19:00, ține o cuvântare televizată, transmisă dintr-un studio TV situat în interiorul clădirii Comitetului Central, în care îi etichetează pe cei care protestează la Timișoara drept „dușmani ai Revoluției Socialiste”.

Timișoara este proclamat, la sfârșitul zilei, primul oraș liber. Deși Ceaușescu ordonă trimiterea de noi întăriri militare, generalul Gușă îi transmite ministrului Milea următoarele: „Nu sunt golani, ci oameni pașnici. Armata e cu poporul”. Prețul victoriei revoluției din Timișoara a fost plătit cu 70 de morți, 369 de răniți și 978 de oameni reținuți ilegal,  mulți dintre ei fiind bătuți și torturați. Totuși, exemplul Timișoarei a fost urmat și de alte orașe din țară, precum Arad, Sibiu, Alba Iulia, Cluj și Brașov, evenimentele fiind descrise în jurnalele de știri precum Radio Europa Liberă și Vocea Americii, ascultate clandestin de către români.

„Nu credeam că în decembrie va începe Revoluția peste tot în țară. Bine că s-a întâmplat așa”, spune un timișorean. A urmat Bucureștiul. Au căzut alte sute de victime, dar s-a obținut libertatea. Sursă foto: Mediafax

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 4, 19 DECEMBRIE

Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timișoara pornește sirena aeriană. Este semnalul pentru mii de timișoreni să iasă din nou în stradă. Șapte personae mor, iar aproape 100 sunt rănite. Muncitorii din fabricile timișorene refuză să mai muncească, în ciuda faptului că sunt vizitați de oameni cheie trimiși de Elena Ceaușescu să-i înduplece pe aceștia și să le explice ce li se va întâmpla în cazul în care nu vor urma întocmai ordinele partidului.

Următoarea zi, Nicolae Ceaușescu avea să descopere la sosirea în țară că situația nu s-a schimbat în Timișoara, ba chiar din contră.

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 3, 18 DECEMBRIE

Nicolae Ceaușescu pleacă în Iran. Avionul decolează la ora 9:30 și, pentru prima oară, este însoțit pe tot teritoriul țării și deasupra apelor teritoriale din Marea Neagră de patru avioane de vânătoare de tipul MIG. Scenariul se repetă și la întoarcere, pe 20 decembrie. Înainte de plecare, Ceaușescu îi convoacă la reședința sa din Primăverii pe oamenii cheie ai conducerii de stat: Vasile Milea, ministrul apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de interne și generalul Iulian Vlad, șeful DDS.

În Timișoara continuă demonstrațiile. Milițenii le ordonă oamenilor să circule fără să se oprească, fiind împiedicați să stea în grupuri. Din incinta Spitalului Județean sunt sustrase cadavrele celor uciși cu o zi înainte, iar rudele acestora sunt informate că cei morți au fugit peste graniță. Documentele care dovedesc cauza deceselor sunt distruse, cadavrele incinerate la un crematoriu din București. Cenușa acestora este colectată în patru pubele de gunoi și ulterior deversată într-o gură de canal aflată în localitatea Popești-Leordeni.

La ora 18:00, un grup de 30 de tineri iese în fața Catedralei. Alți 500 de manifestanți li se alătură. Toți cântă împreună „Deșteaptă-te române!”, dar în scurt timp mulți dintre ei sunt răniți sau uciși. Sunt înregistrate 43 de decese, cu trei mai multe decât în ziua anterioară.

Memoria nu arde. În memoria celor care au murit la Timișoara au fost aprinse lumânari în zilele în care Revoluția din 1989 lua amploare. Sursă foto: Mediafax

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 2, 17 DECEMBRIE

Protestele cotinuă în Timișoara și iau amploare. Oamenii care scandează pentru libertate intră în Comitetul Județean și aruncă pe fereastre documentele partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. La ora 16:00, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, condus de Ceaușescu, decide reprimarea manifestanților timișoreni, numiți de dictator >. O jumătate de oră mai târziu, trupele MAPN primesc muniție de război și deschid focul. Ceaușescu le transmite să facă tot posibilul să reprime conflictul.

Primele victime ale Revoluției cad în Timișoara după ora 18:00, când se trage în Piața Operei. 45 de decese sunt înregistrate, alți 98 de protestatari fiind răniți și transportați la Spitalul Județean.

Mulți dintre cei care au ieșit pe stradă să strige pentru libertate au auzit pentru prima oară sunetul unei împușcături. Nu l-au uitat niciodată. Sursă foto: Mediafax

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 1, 16 DECEMBRIE

În Timișoara, mai mulți enoriași încearcă să împiedice autoritățile comuniste să-l mute în altă parohie pe pastorul Laszlo Tokes, intrând astfel în conflict direct cu forțele de ordine. Acestui protest li se alătură alte câteva sute de timișoreni, transformându-se rapid într-o demonstrație anticomunistă. Se strigă pentru prima oară >, dar și o serie de lozinci îndreptate împotriva sistemului politic. În această zi ia naștere drapelul revoluției, steagul din care a fost decupată stema comunistă.

Au loc lupte de stradă, iar mulți dintre timișoreni sunt arestați. În prima zi, Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene și jeturi de apă, iar miliția a recurs la forță. Nu s-a tras niciun glonț pe 16 decembrie.

Nicolae Ceaușescu nu a avut nicio reacție oficială în acea zi de sâmbătă. Abia a doua zi, conducătorul Republicii Socialiste România avea să țină o teleconferință.

Nimeni nu avea cum să anticipeze, pe 16 decembrie, că va urma să se scrie istorie în România. Doar o zi nu s-au înregistrat victime. Văzând că scapă situația de sub control, Ceaușescu a ordonat Armatei să tragă în civili. Sursă foto: Mediafax