Cândva, în decembrie: 1989-2014. Sportul românesc și contactul cu capitalismul: „Transferuri pe cel puțin 2 milioane de dolari SUA” și apariția numelor mari din tenis, Irina Spîrlea și Andrei Pavel

„Am venit în România în mai (n.r. – anul 1990). Țara începuse să se schimbe, de unde erau obișnuiți cu foamea și cu frigul, oamenii aveau o lumină în ochi, se simțea un aer de libertate„, spune fostul acționar de la Dinamo, Vladimir Cohn, omul de afaceri care cu doar câteva luni înainte de înlăturarea regimului Ceaușescu îl vizitase pe dictator împreună cu un grup de senatori americani. Nu doar figurile omului de rând se schimbaseră după evenimentele din decembrie ’89, ci și sportul. Într-un interval scurt, de numai câteva săptămâni, cei din sportul românesc trecuseră de la a închina performanțele lui Nicolae Ceaușescu la un soi de democrație în fază încipientă lovită în plin de apetitul speculanților. România sportivă se confrunta cu apetitul pentru îmbogățire rapidă al celor care știau că pot profita de numele mari ale țări. Începea perioada în care fiecare sportiv voia să își mute activitatea peste hotare, acolo unde șansele de a câștiga bani mulți erau incomparabil mai mari. „Sportul românesc și contactul cu capitalismul” este titlul acestui episod din campania „Cândva, în decembrie: 1989-2014„.

Nu trecuseră nici două luni de la numărul manifest al Gazetei Sporturilor, din 24 decembrie 1989, atunci când noul ziar liber prezenta strămoșul românesc al știrilor de azi care speculează transferurile. „Să măsurăm de zece ori și să tăiem o dată!” era titlul dat pe 19 februarie 1990 de Ovidiu Ioanițoaia unui material jurnalistic de primă pagină care anunța interesul lui AC Milan pentru Gică Hagi. Ba mai mult, speculațiile alimentate de Cristian Gațu indicau faptul că Hagi ar fi putut să fie vândut la pachet cu Lăcătuș pentru suma de 10 milioane de dolari americani. „Hagi cere 700 de mii de dolari pe an (contract pe 3 ani) și Lăcătuș 340 de mii (contract pe 2 ani)„, nota Ioanițoaia, cel care indica faptul că Milan s-a mișcat mai repede decât Juventus Torino, club care ar fi vrut la rându-i să ajungă la Hagi.

Gazeta prezenta si pasajul din cotidianul italian „La Gazzetta dello Sport” în care era anunțată venirea la București a lui Ariedo Braida, director general al lui AC Milan, pentru a-i lua pe Hagi și pe Lăcătuș. Suma oferită de italieni pentru cei doi era redactată greșit: 12,5 miliarde de dolari. De fapt, moneda era lira italiană, echivalentul fiind de 10 milioane de dolari

Reglementările FRF după Revoluție: Transferul în străinătate, pe minimum 2 milioane de dolari

Prima perioadă de transferuri cu adevărat organizată a apărut în vara anului 1990, după Cupa Mondială din Italia. „În contextul noilor condiții în care își desfășoară activitatea fotbalul românesc după Revoluția din decembrie 1989, Biroul Federației Române de Fotbal, în ședința sa din 30 iunie 1990, a reanalizat condițiile în care jucătorii români pot fi transferați la cluburi din străinătate”, era comunicatul prezentat în presa vremii. Structurat pe puncte și idei principale, textul aducea informații care acum au caracter curios, complet neconform cu anul 2014, moment în care se marchetează agresiv dreptul la libera circulație a lucrătorilor.

• Jucătorii de fotbal de toate categoriile care au semnat contracte cu cluburile la care activează se pot transfera la cluburi din străinătate dacă au depășit vârsta de 28 de ani.
• Jucătorii de fotbal care au jucat peste 40 de meciuri în echipa națională A beneficiază de dreptul de a activa la cluburi din străinătate cu condiția să fie înregistrați ca jucători non-amatori sau profesioniști.
• Așa cum s-a discutat și stabilit în ședința Consiliului de Administrație al Ministerului Sportului din 6 aprilie 1990, „în cazul unor oferte deosebite sau în interesul fotbalului românesc, și alte categorii de jucători (în afara celor enumerați la punctele 1 și 2) se pot transfera la cluburi străine

Articolul mai menționa un aspect important, și anume acela că mai mulți fotbaliști din naționala României de fotbal care a ajuns în optimile de finala ale Cupei Mondiale din acea vară și-au manifestat intenția de a obține transferuri în străinătate. În acele condiții, FRF stabilea măsuri excepționale pentru a gestiona situația. „Cluburile nu vor putea transfera la cluburi din străinătate mai mult de 3 jucători sub 28 de ani, în afara celor care întrunesc condițiile de la punctele 1 și 2. Niciunul dintre cei trei jucători – dacă au jucat la echipa națională – nu pot fi transferați pentru o sumă mai mică de 2.000.000 dolari S.U.A., oferiți ca sumă de transfer clubului de la care pleacă jucătorul„, se arăta în comunicarea FRF.

Stadionul Național, locul unde România a cunoscut cele mai mari performanțe ce au precedat Revoluția din 1989. Foto: voiebuna.wordpress.com

Șocul contactului cu capitalismul: cluburile descopereau nevoia urgentă de sponsorizări

Eliberarea de sub regulile impuse de regimul comunist a însemnat, pentru foarte multe cluburi din fotbalul românesc, începutul sfârșitului. Întreruperea alimentării cu bani care venea, de obicei, dinspre cele mai importante centre ale industriei locale, a adus în discuție nevoia de sponsorizări pentru a continua activitatea. „Întreprinderea „, spunea președintele lui Inter Sibiu. Problema reclamată în 1990 rămâne, din păcate, valabilă și azi și a fost deseori adusă în discuție de mai mulți potențiali investitori din sportul românesc.

Primul transfer răsunător din România liberă: Hagi la Real Madrid

Cel mai important eveniment din fotbalul românesc de după Revoluție, dincolo de participarea României la Cupa Mondială din Italia, a fost transferul lui Gheorghe Hagi la Real Madrid. Evenimentul a avut loc la Constanța, cu prilejul unui meci amical dintre Farul și Steaua, partidă în care Hagi a jucat pentru ambele echipe. Totul a fost notat în presa de atunci ca fiind „meciul de despărțire al internaționalului Gheorghe Hagi care, după cum se știe, din sezonul viitor va evolua la celebra echipă spaniolă Real Madrid„. 

Participarea României la Mondial și târgul de jucători

În cantonamentul echipei naționalei din stațiunea italiană Telese Terme, jucătorii români, câștigători, finaliști și semifinaliști de Cupa Campionilor sau Cupa Cupelor în ultimii 5 ani, erau țintele preferate ale cluburilor mari din Europa. În martie 2014, Gică Popescu, jucător la Universitatea Craiova, a descris pentru ProSport agitația momentului, cu câteva ore înainte de a fi condamnat în Dosarul Transferurilor: „Veneau tot felul de impresari la negocieri, era un du-te, vino de neimaginat. Era un bazar de jucători după meciuri. Timp de două zile am stat cu un contract de la Real Madrid pe masă. Știu că a venit vicepreședintele lui Real Madrid, Ruggeri terminase contractul și căutau un libero. Am discutat, am zis că nu semnez deocamdată. Nu prea știam ce vreau. Mi-aduc aminte că Săndoi, colegul meu de cameră,  îmi lua mâna și o ducea cu pixul pe contract. «Băi, e Real Madrid, unde naiba vrei să te duci, pe Lună? Nu există echipă mai mare, semnează acum!» Am mai avut oferte de la Liverpool și Juventus”.

Cum se refuză Real Madrid
Plătiți cu câteva mii de lei pe lună, jucătorii de la Steaua, Dinamo și Rapid visau la cifre în dolari cu multe zerouri în coadă, dar nu știau la ce să se raporteze. „Toți ne doream să plecăm”, spune Gabi Balint, autorul golului egalizator din meciul cu Argentina de pe stadionul San Paolo din Napoli, casa lui Maradona. Singurii care se transferaseră în străinătate înainte de turneul final erau steliștii Hagi și Rotariu, primul la Real Madrid, al doilea la Galatasaray. „Stăteam numai pe capul lui Hagi. Îl întrebam: „Ce să mai cer, Gică? Bilete de avion?” Eu ceream bilete de avion, de parcă ar fi costat o avere, în loc să cer 5.000 sau 10.000 de dolari în plus. Nu știam cum era piața și nu aveam pe nimeni cu care să mă consult. Eram debusolați”, a povestit amuzat Popescu. Singura sumă care circula printre „tricolori” era salariul lui Maradona la Napoli, „un milion și ceva de dolari pe sezon, auzisem noi de undeva”.

12,5 milioane de dolari plătise Napoli în 1984 pentru Maradona, încă record mondial în vara lui 1990

Evoluția contra Argentinei a mai pus câteva sute de mii de dolari la contractele jucătorilor români. Cei 11 titulari de pe San Paolo s-au transferat în străinătate, chiar dacă unii la câteva luni după turneul final, pentru o sumă totală în jurul a 15 milioane de dolari. Omul care refuzase Real, Popescu a semnat un contract cu un salariu de 500.000 de dolari pe sezon cu PSV Eindhoven. Marcatorul de la Napoli, Gabi Balint, a mers în Spania, la nou promovata Burgos: „La Mondial, avusesem o discuție cu Wilfried Schaeffer, antrenorul lui Karlsruhe, dar nu s-a semnat nimic. A trecut vara și eu rămăsesem singurul care nu plecase în străinătate. Am mers cu Steaua în Belgia și Olanda în turneu de pregătire, iar la întoarcere, pe Otopeni, mă aștepta Giovani (n. red. – Ioan Becali) și prietenul lui, Minguella, cu oficialii lui Burgos. De la 4.000 de lei pe lună, sumă care putea ajunge cu prime la 15.000 de lei, cât aveam la Steaua, am ajuns să câștig de multe ori mai mult”.

După 37 de minute jucate în Italia, Ilie Dumitrescu a rămas la Steaua, cu un salariu anual de 10.000 de dolari: „Mă așteptam să joc mai mult, dar în 1990 eu am fost doar luat în evidență”.  Înainte de întoarcerea în țară, jucătorii naționalei au primit câte 10.000 de dolari. „Mi-am cumpărat din Italia o Alfa Romeo la mâna a doua, am dat 7.000 de dolari pe ea”, își amintește Balint ce a făcut cu prima de joc„.

Aparițiile lui Andrei Pavel și Irina Spârlea

Vara lui 1990 aducea în prim plan alți doi sportivi care au ajuns să reprezinte România la cel mai înalt nivel. Irina Spîrlea devenea campioană, alături de Ruxandra Dragomir, la dublu în turneul de junioare de la Roland Garros. La puțin timp după acest moment, românca ce avea să ajungă până pe locul 7 WTA în 1997, cucerea medalia de aur la Campionatele Europene disputate în Croația, la Zagreb la doar 16 ani. În finala masculină, Andrei Pavel reușea o victorie în fața suedezului Thomas Enquist și devenea campion european la categoria sub 16 ani.

Gina Gogean, gimnasta medaliată cu argint și bronz la edițiile 1992 și 1996 ale Olimpiadei, își anunța supremația în iulie 1990. Cu ocazia întrecerii „Prietenia” organizată la Veliko Trnovo, Gina obținea medalia de aur la individual compus. „Cel mai spectaculos și mai prestigios dintre succese este cel al Ginei Gogean, tânără gimnastă din Focșani, care s-a situat prima la individual compus, cu note foarte ridicate, între care și un 10 la bârnă”, se nota în presă. 

Dinamo, singurul club care a prins primăvara europeană a primului an de libertate

După ce a trecut de turul 2 al Cupei Cupelor, ediția 1989/1990, în dublă manșă (2-0, 6-1) de grecii de la Panathinaikos, Dinamo București a jucat sferturile de finală ale competiției în primăvara lui 1990, primul an de libertate. Românii au trecut de Partizan (2-1, 2-0) și s-au oprit în semifinale, acolo unde au cedat în fața lui Anderlecht după două înfrângeri la același scor – 0-1.

Stadionul din „Parcul Sportiv Dinamo”, așa cum arăta în primii ani, înainte de orice modernizare. Un ochi critic ar putea observa modificările mult prea mici între această poză și felul în care arată stadionul la final de 2014. Foto: voiebuna.wordpress.com

„Ce așteptați de la atletismul românesc în 1990?”

Scăparea de regimul ceaușist a dat frâu liber oamenilor cu poziții importante din sportul românesc să își exprime liber gândurile. Evident, ideile susținute de aceștia erau exagerat cotite în partea opusă celei în care s-a lucrat în perioada comunismului. Nicolae Mărășescu, secretar general al Federației Române de Atletism, își expunea pe puncte, în startul lui 1990, gândurile pentru viitorul acestui sport: 

• „1.Să ieșim grabnic din vechile tipare (organizatorice, administrative, metodice, birocratice în concepție și aplicare), pentru a ne alinia la lumea de azi: dacă ne gândim prea mult timp la trecut, nu mai avem timp de viitor.”
• „2. Să cunoaștem atletismul din teritoriu (să mergem la cluburi și județe, acolo unde este „producția”).”
• „3. Dorec ca lumea largă să cunoască faptul că atletismul românesc n-are numai staruri, ci și multe talente care, intrând în focul marilor competiții, vor ajunge și ele staruri.”
• „4. Sper ca toți cei care afirmă că atletismul este sportul nr. 1, să faă și practic ceva în acest sens, acolo unde este pus, de la amenajator de terenuri la ministrul transporturilor, pentru ca această aserțiune ă nu rămână doar un deziderat.”

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – 16 decembrie – În Timișoara, mai mulți enoriași încearcă să împiedice autoritățile comuniste să-l mute în altă parohie pe pastorul Laszlo Tokes, intrând astfel în conflict direct cu forțele de ordine. Acestui protest li se alătură alte câteva sute de timișoreni, transformându-se rapid într-o demonstrație anticomunistă. Se strigă pentru prima oară >, dar și o serie de lozinci îndreptate împotriva sistemului politic. În această zi ia naștere drapelul revoluției, steagul din care a fost decupată stema comunistă.

Au loc lupte de stradă, iar mulți dintre timișoreni sunt arestați. În prima zi, Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene și jeturi de apă, iar miliția a recurs la forță. Nu s-a tras niciun glonț pe 16 decembrie. Nicolae Ceaușescu avea să bage de seamă abia următoarea zi evenimentele din Timișoara și să acționeze în consecință. Organiza o teleconferință pentru a transmite ordine Ministerului de Interne și Securității. 

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – 17 decembrie – Protestele cotinuă în Timișoara și iau amploare. Oamenii care scandează pentru libertate intră în Comitetul Județean și aruncă pe fereastră documentele partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. La ora 16:00, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, condus de Ceaușescu, decide reprimarea manifestanților timișoreni, numiți de dictator „pleava societății, ce slujesc lucruri organizate de Uniunea Sovietică cu sprijinul american și al Occidentului”. O jumătate de oră mai târziu, trupele MAPN primesc muniție de război și deschid focul. Ceaușescu le transmite să facă tot posibilul să reprime conflictul.

Primele victime ale Revoluției cad în Timișoara după ora 18:00, când se trage în Piața Operei. 45 de decese sunt înregistrate, alți 98 de protestatari fiind răniți și transportați la Spitalul Județean.

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE – 18 decembrie – Nicolae Ceaușescu pleacă în Iran. Avionul decolează la ora 9:30 și, pentru prima oară, este însoțit pe tot teritoriul țării și deasupra apelor teritoriale din Marea Neagră de patru avioane de vânătoare de tipul MIG. Scenariul se repetă și la întoarcere, pe 20 decembrie. Înainte de plecare, Ceaușescu îi convoacă la reședința sa din Primăverii pe oamenii cheie ai conducerii de stat: Vasile Milea, ministrul apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de interne și generalul Iulian Vlad, șeful DDS.

În Timișoara continuă demonstrațiile. Milițenii le ordonă oamenilor să circule fără să se oprească, fiind împiedicați să stea în grupuri. Din incinta Spitalului Județean sunt sustrase cadavrele celor uciși cu o zi înainte, iar rudele acestora sunt informate că cei morți au fugit peste graniță. Documentele care dovedesc cauza deceselor sunt distruse, cadavrele incinerate la un crematoriu din București. Cenușa acestora este colectată în patru pubele de gunoi și ulterior deversată într-o gură de canal aflată în localitatea Popești-Leordeni.

La ora 18:00, un grup de 30 de tineri iese în fața Catedralei. Alți 500 de manifestanți li se alătură. Toți cântă împreună „Deșteaptă-te române!”, dar ajung fie răniți mortal pe treptele Catedralei, fie răniți. Sunt înregistrate 43 de decese, cu trei mai multe decât în ziua anterioară.

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE – 19 decembrie – Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timișoara pornește sirena aeriană. Este semnalul pentru mii de timișoreni să iasă din nou în stradă. Șapte personae mor, iar aproape 100 sunt rănite. Muncitorii din fabricile timișorene refuză să mai muncească, în ciuda faptului că sunt vizitați de oameni cheie trimiși de Elena Ceaușescu să-i înduplece pe aceștia și să le explice ce li se va întâmpla în cazul în care nu vor urma întocmai ordinele partidului.

Următoarea zi, Nicolae Ceaușescu avea să descopere la sosirea în țară că situația nu s-a schimbat în Timișoara, ba chiar din contră.

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE – 20 decembrie – La ora 11:30, aproximativ 100.000 de demonstranți ocupă Piața Operei. Armata șovăie, se semnalează primele fraternizări cu manifestanții, ministrul apărării, Vasile Milea, ordonă să nu se mai intervină asupra demonstranților, generalul Gușă ordonă retragerea unităților în cazărmi. Coloanele masive de muncitori intrate în oraș începe să strige sloganuri anti-guvernamentale, iar în foaierul Teatrului Național din Timișoara, o mână de oameni creează Frontul Democratic Român, cu un program politic în care se regăseau cererile celor aflați în piață.

Nicolae Ceaușescu descoperă la întoarcerea din Iran că în Timișoara lucrurile au luat amploare. La ora 19:00, ține o cuvântare televizată, transmisă dintr-un studio TV situat în interiorul clădirii Comitetului Central, în care îi etichetează pe cei care protestează la Timișoara drept „dușmani ai Revoluției Socialiste”.

Timișoara este proclamat, la sfârșitul zilei, primul oraș liber. Deși Ceaușescu ordonă trimiterea de noi întăriri militare, generalul Gușă îi transmite ministrului Milea următoarele: „Nu sunt golani, ci oameni pașnici. Armata e cu poporul”. Prețul victoriei revoluției din Timișoara a fost plătit cu 70 de morți, 369 de răniți și 978 de oameni reținuți ilegal,  mulți dintre ei fiind bătuți și torturați. Totuși, exemplul Timișoarei a fost urmat și de alte orașe din țară, precum Arad, Sibiu, Alba Iulia, Cluj și Brașov, evenimentele fiind descrise în jurnalele de știri precum Radio Europa Liberă și Vocea Americii, ascultate clandestin de către români.

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE – 21 decembrie – În jurul prânzului, a fost convocată o mare adunare populară menită să exprime sprijinul populației față de conducerea partidului. Nicolae Ceaușescu vorbește de la balconul Comitetului Central, evocând o serie de realizări ale societății socialiste, dar populația rămâne indiferentă la cele auzite, doar rândurile din față sprijinindu-l pe Ceaușescu, aplaudând și scandând. Sunetul unor petarde venind dinspre maringea adunării au transformat manifestația în haos. Speriată la început, mulțimea a început să se împrăștie. O parte dintre participanții la adunare s-au regrupat lângă hotelul Intercontinental și au început o manifestație de protest care apoi a devenit revoluție.

Încercările ulterioare ale Elenei și lui Nicolae Ceaușescu de a recâștiga controlul mulțimii folosind formule precum „Alo, alo!” sau „Stați liniștiți la locurile voastre!” au rămas fără efect. Oamenii au început să strige sloganuri anticomuniste, iar în cele din urmă au invadat orașul. Nicolae Ceaușescu se panichează și se întoarce în interiorul clădirii, transmisiunea directă fiind întreruptă.

După-amiază, Ceaușescu ține o teleconferință, susținând că evenimentele ultimelor zile sunt organizate și dirijate cu scopul de a destabiliza țara și îndreptate împotriva integrității și independenței României: „Trebuie să demascăm și să respingem cu hotărâre această acțiunea și să o lichidăm. Nu se poate pune decât problema lichidării în cel mai scurt timp a acestor acțiuni conjugate împotriva integrității, independenței, a bunăstării poporului”. Se pronunță pentru mobilizarea generală a forțelor armate.

La ora 18:00, a început reprimarea propriu-zisă, una care a durat până a doua zi de dimineață. Protestatarii, neînarmați și neorganizați, îmbrăcați în haine civile, au fost întâmpinați de soldați, care au tras asupra mulțimii de pe clădiri, străzi laterale și din tancuri. S-au înregistrat multe victime prin impușcare, înjunghiere sau strivire de vehiculele armatei. Se organizaseră puncte de colectare, unde erau adunați protestatarii capturați. După identificare, aceștia erau transportați la închisoarea Jilava. Focurile de armă s-au auzit până la 3 dimineața, iar după înăbușirea revoltei, străzile au fost spălate de sânge cu mașinile salubrității.

Bilanțul reprimării: 54 de persoane ucise (39 împușcate, dintre care 24 în cap), 604 rănite, 1.245 de oameni arestați și transportați la penitenciarul Jilava. Nicolae și Elena Ceaușescu au rămas în acea noapte în dormitorul special pregătit din clădirea Comitetului Central, pentru a fi informați operativ asupra desfășurării evenimentelor și a da indicații privind modul de acțiunea. Vasile Milea l-a informat pe dictator că zona centrală a Bucureștiului a fost degajată de manifestanți puțin după miezul nopții. Era însă doar o iluzie a conducătorilor.

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE – 22 decembrie – Pentru puțin timp, conducătorii represiunii au iluzia că dețin controlul situației. Centrul golit de demonstranți este ocupat de blindate și de trupe. Dar după 4-5 dimineața, vin vești despre grupări de oameni în cartierele Pantelimon, Chibrit, Titan, Colentina, Berceni și altele. Se pun în mișcare muncitorii de la uzinele mari de la periferie, deși unii directori cer să se sudeze porțile unităților. La ora 6, atunci când Nicolae Ceaușescu se trezește, i se comunică faptul că de centru se apropie mii de muncitori, acesta ripostează: „La Tienanmen au fost un milion și i-au pus la punct de nu s-au văzut”.

La ora 10, mulțimile de oameni ce vin din toate direcțiile, joncționează, transformând centrul orașului într-o mare de oameni. Comandanții trupelor de represiune transmit superiorilor că în fața lor nu sunt dușmani ai țării, ci chiar poporul român. În acel moment, văzând că scapă de sub control situația, Ceaușescu și soția acestuia fug din București cu elicopterul: „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e”, scandau manifestanții. Vasile Mitea, ministrul apărării, se sinucidea cu pistolul unui soldat aflat în subordinea sa.

Conducătorii multor state încep să transmită mesaje de sprijin pentru revoluția română și sunt trimise în țară cantități mari de alimente, medicamente și îmbrăcăminte. Sunt înregistrate numeroase decese în continuare, situația e haotică în București, iar decese vor mai fi înregistrate până la finalul anului. Când soții Ceaușescu fugeau, erau consemnate 126 de decese. Până pe 31 decembrie, totalul lor se ridica la 1.104.

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE – 23 decembrie – Tancuri și câteva unități paramilitare au mers să protejeze Palatul Republicii. S-au distribuit arme multor civili, care acționau în colaborare cu unitățile armatei. Riposta exagerată a celor care făceau parte din dispozitivele militare sau mixte, asupra locurilor din care se trăgeau focuri, a avut drept consecință pierderea de vieți omenești și mutilarea a zeci de persoane. La orice mișcare suspectă, de exemplu deschiderea unei ferestre sau mișcarea unei perdele, se trăgea haotic, cu muniție de război, argumentându-se că „teroriștii roiesc și atacă peste tot”, informații susținute în special prin intermediul televiziunilor.

JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE – 24 decembrie – Bucureștiul părea de nerecunoscut. Tancuri, TAB-uri și camioane continuau să patruleze prin oraș și înconjurau punctele problematice pentru a le proteja. La interescțiile din apropierea obiectivelor strategice au fost construite blocaje rutiere, iar focuri de armă automată au continuat în Piața Universității și în zonele învecinate.

Între timp, Nicolae Ceaușescu și soția acestuia se aflau la Snagov, iar de acolo au plecat, tot cu elicopterul, spre Pitești. În apropiere de Boteni, au abandonat elicopterul, căruia armata i-a cerut să aterizeze. Pe jos, soții Ceaușescu au ajuns la o stație de cercetare agricolă aflată la cinci kilometri de Târgoviște, unde au fost preluați de milițieni și transportați de garnizoana din oraș.