Cântecul de sub căciulă
Da, Liverpool s-a revărsat peste Manchester United după rețeta
testată în cele șase minute magice din finala Ligii Campionilor din
2005 cu AC Milan. Da, Meireles a cochetat cu ubicuitatea. Da,
Suárez a râs de fundașii lui United cum n-o mai făcuse nimeni de la
Redondo și Zidane. Da, Carragher trebuia trimis acasă pentru
prelucrarea prin așchiere a lui Nani. Da, Kuyt a înviat amintirea
lui Paolo Rossi și a golurilor sale ciubucaristice. Și da, soarele
a fost musafirul surpriză care a turnat miere peste derby-ul
nord-vestului. E corect rezumatul acestui 3-1 de pe Anfield Road?
Nu contează. Este el complet? În mod sigur, nu. Lipsește o fază, un
moment pe care specialiștii nu-l disecă în studiouri și căruia nu i
se rezervă reluări cu încetinitorul, stop-cadre și păreri
fundamentate științific. Lipsesc exact secundele care demonstrează
că un meci de fotbal e mai mult decât un meci de fotbal.
Înainte ca arbitrul Phil Dowd să anunțe începutul, camera de
filmare s-a oprit asupra unui bătrân care cânta ceva sub protecția
unei căciuli. Aparent, nimic neobișnuit în niște tribune care nu
pot fi concepute fără repertoriu. Cântecul era „You Will Never Walk
Alone”, imnul lui Liverpool. Iarăși normal. Ce altceva s-ar fi
putut cânta pe Anfield Road? Doar nu „J’attendrai” și cu atât mai
puțin „Sonata Kreutzer”. Și-acum, lăsați cale liberă stuporii.
Bătrânul era Sir Bobby Charlton. Emblema septuagenară a lui
Manchester îngâna imnul lui Liverpool, tocmai când comentatorii
lumii vorbeau despre meciul celor două ca despre superlativul
ostilității. Evident, interpretarea nu era de Covent Garden. În
locul înfocării de tip „scouser” pâlpâia nesiguranța diabeticului
care tatonează o savarină cu lingurița. Sir Bobby murmura cuvintele
imnului cu o stângăcie adorabilă și cu o inadecvare câtuși de puțin
nedemnă, ba chiar înălțătoare. A fost ca și cum un baterist ar fi
încercat un capriciu violonistic al lui Sarasate la tobă.
Doar atât? Probabil că nu. Să nu uităm cum se numește imnul lui
Liverpool. Să nu pierdem din vedere că versurile lui vorbesc despre
cel care îți va însoți întotdeauna pașii, stându-ți alături chiar
atunci (sau mai ales atunci) când te simți părăsit. Și să nu facem
abstracție de trecut. Duminică a fost 6 martie. Tot într-o zi de 6,
dar de data asta în februarie, Bobby Charlton se afla în aeronava
care a făcut escală la München după ce decolase de pe aeroportul
din Zemun cu destinația Manchester. Era în 1958, iar tânărul de 21
de ani Robert Charlton încă nu se pusese la curent cu imnul lui
Liverpool. Cu câteva minute înainte de a treia tentativă de
decolare, el și Dennis Viollet au făcut schimb de locuri cu Tommy
Taylor și David Pegg, care simțeau că partea din spate a avionului
era mai sigură. Norocul și ghinionul au adus ruleta rusească
printre The Busby Babes. Urmarea? Charlton și Viollet au scăpat din
flăcări, Taylor și Pegg au murit. De cincizeci și trei de ani și o
lună, Bobby Charlton se trezește și merge la culcare știind că un
însoțitor fără chip a decis să-l țină în viață. Uneori clatină din
cap. Alteori oftează. Iar alteori, mai ales în zilele cu soare, își
mișcă buzele alături de cei care știu că nu vor merge niciodată
singuri.