CARTE | RECOMANDAREA PROSPORT „27 de pași”. Povestea de Oscar a lui Tibi Ușeriu, omul care a evadat din închisoare și a câștigat cel mai greu maraton din lume: „Acolo, în deșertul alb, mi-am recapitulat greșelile”

• „Lumea mă știe drept alergător de anduranță. Ce nu știe, însă, e povestea vieților mele paralele. Am fost pe rând: slugă la ciobani pe Bârgaie, porcar în armata română, azilant politic în Berlin, pizzar într-un restaurant italian, bodyguard la un interlor sârb, martor într-o galerie de alba-neagra în Gran Canaria și autor de jafuri armate. Am evadat din două închisori europene, dar nu și din a treia. Vânat prin Interpol, am devenit client al unei pușcării de maximă securitate. Drept urmare, timp de aproape 10 ani am lipsit de la apel din propria tinerețe, închis complet singur între patru ziduri albe, foarte groase”, aceste rânduri nu sunt extrase din vreun scenariu de la Hollywood, ci din cartea lui Tibi Ușeriu, „27 de pași”

Dacă nu ați auzit de Tibi Ușeriu, trebuie să știți că este un alergător român care a câștigat pentru doi ani la rând cursa de gheață a maratonului „6633 Artic Ulta”. Ca să vă faceți o idee despre această competiție, gândiți-vă că se desfășoară în Canada, dincolo de Cercul Polar, și presupune parcurgerea a 566 de kilometri, pe gheață, la temperaturi ce pot ajunge până la minus 52 de grade Celsius.

„6633. Patru cifre care sună mișto. 6633 Artic Ultra e un fel de fugi noaptea prin frig până cazi jos. Nu mai sună chiar așa de mișto. Am ales să particip la acest ultra extrem din două motive simple: 1. totdeauna mi-a plăcut frigul mai mult decât câldura; 2. mereu am visat să văd aurora boreală, la Polul Nord.”

În cartea sa, 27 de pași, Tibi Ușeriu vorbeșțe despre condițiile extreme prin care a trecut la cel mai greu maraton din lume, dar și de perioada mai neagră a vieții sale când a fost martor la alba-neagra sau deținut într-o închisoare maximă securitate datorită unor jafuri comise în mai multe țări europene: „Dacă vrei ca un om să o ia razna cât mai rapid, îl închizi singur-singurel. Îl lași doar cu demonii lui. Îl încui într-o celulă mică, înconjurată de ziduri albe, imaculată ca un crin, cu o fereastră sus, aproape de tavan, la capătul unui plan înclinat, prin care nu se văd cerul și norii, ci doar calcanul clădirii vecine. Sinucigașii mureau ca muștele. În medie, cam trei pe lună. Conducerea se bucura în secret. Se mai eliberau celule. Cu toată rezistența, țin minte că, ani la rând puneam seara capul pe pernă, rugându-mă să mor în somn, să nu mai aud niciodată zgomotele terifiante ale temniței.”