Ce-mi doresc eu mie

Acum, când toți și-au clarificat opțiunile,

Când expertul și diletantul s-au pronunțat pentru laureatul și
dezamăgirea anului,

Când fiecare anchetă a fost bănuită de interese, partipriuri și
ranchiune strămoșești,

În țărișoara asta unde unuia i se spune Mourinho, iar altul e
Mahmurinho,

Într-un fotbal în care, având deja un briliant și un diamant,
parcă mă tem de ziua când vor apărea smaraldul, opalul, safirul,
rubinul și topazul,

Într-un club de câini cu nostalgii după o pisică,

Într-un campionat unde fiii arbitrează în numele taților,

Într-un carusel unde fiecare învingător își învinețește sternul
cu pumnul și învins filozofează liric despre viața care merge
înainte,

Într-o capitală sedusă de Cartea Recordurilor, gata să
contribuie prin cel mai lung cârnat și cea mai mare fundă
umană,

Acum, când ne-am testat detenta continentală și am văzut că, în
afara Unirii, sărim doar ceva mai sus decât uleiul din tigaie,

Ei bine, acum, la început de an, îmi îngădui să exprim o
dorință. Unii i-ar spune ambiție, alții goangă, iar alții cochetare
cu utopia. Nu bat dincolo de linia orizontului, nu am învăpăieri
ridicole. Nu vreau ca naționala să niveleze Brazilia, iar
europenele noastre să le deznoade pe Bayern, Manchester sau
Barcelona. „Portarul însuși poate spune / Că am ambiții foarte
mici”, vorba lui Păunescu și Vintilă. Ce-mi doresc eu mie? Să văd
un fotbalist român bucurându-se la gol printr-un gest necopiat. E
simplu? Nu știu, mai degrabă nu. Dar dacă tot trăim în țara
democrației originale, țin să am un compatriot capabil de o breșă
în gesticulația extazului. Nu mai vreau imitații după Bebeto și
omagiul lui pentru mamă și copil, m-am săturat de mitralierea
galeriei adverse, preluată de la Batistuta, mă nevrozează captivii
mimetismului nătâng care preiau mecanic de la Kakà (degetul ridicat
spre cer), Raul (sărutarea inelului) sau Romario (crucea catolică
urmată de puparea propriei mâini). Repetentul care se piaptănă ca
un premiant, dar nu deschide cartea, nu va lua premiu.
Niciodată.