În clarobscurul interiorului cu covoare persane, străjuit de tablouri, diplome și caricaturi înrămate și aglomerat cu mobilier masiv, de lemn tare și scump, miroase a bătrânețe și a secol trecut. Este februarie 2011, iar la masă Angelo Niculescu, cel mai important antrenor din istoria fotbalului românesc, așteaptă răbdător și ușor deprimat întrebările reporterului. Sinuoasă, șueta șerpuiește printre subiecte, decenii, personaje, întâmplări. Acum discutăm despre Bela Guttmann, antrenorul maghiar care, înainte să schimbe istoria fotbalului mondial prin inventarea sistemului de joc 1-4-2-4, a trecut prin România, unde a antrenat Ciocanul București. „Se baza pe automatisme în joc”, spune Angelo, care își amintește cu o precizie stupefiantă scene minuscule petrecute, unele dintre ele, în urmă cu peste 60 de ani. „Eram la echipe diferite: eu – la Carmen, el – la Ciocanul, viitorul Dinamo. Nu l-am cunoscut personal pe Bela, dar ne-am intersectat de multe ori. Țin minte că l-am văzut o dată în piață la Sfântu Gheorghe, în centru, era în stație, aștepta tramvaiul 19, să meargă în cartierul Dudești, acolo unde era terenul de antrenament al celor de la Ciocanul. Stătea în stație și mânca o tabletă de ciocolată…”
Bela Guttmann a câștigat două Cupe ale Campionilor Europeni cu Benfica după ce a antrenat Ciocanul București
Am continuat să-l întreb pe Angelo despre Guttmann. Bătrânul mă fascina. În 2011 avea deja 90 de ani și era o veritabilă capsulă a timpului. În minte i se ascundea o comoară intactă, perfect conservată și ordonată, cu amintiri din epoci istorice dispărute pentru totdeauna. Aveam în față martorul ocular al unor evenimente despre care azi nu mai poți citi decât în manuale. Așadar, cum era Guttmann, ungurul venit după război, în 1946, să antreneze în România, escală spre Occidentul unde a schimbat fața fotbalului mondial? „Eram prieten cu Moisescu și cu Bartha, de la Ciocanul. A doua zi după meci, jucătorii din București se strângeau la «dezobosire», cum spuneam noi în glumă, adică pentru masaj și saună la complexul Baia Centrală. După aceea, «dezobosirea» se prelungea la restaurant… Acolo îi descoseam pe Martha și Moisescu despre felul în care lucra Guttmann. Avea anumite idei fixe de la care nu abdica niciodată în privința pregătirii fizice. Îi obliga pe jucători, înaintea fiecărui antrenament, să facă 20 de ture de teren fără pauză. Abia apoi începea exercițiile. De obicei, programul nu avea varietate. Se baza foarte mult pe automatisme. Era o repetiție continuă. Mereu aceleași exerciții făcute la o intensitate foarte apropiată de tempoul jocului. Era un tip care impunea respect jucătorilor. Zâmbea rar, nu râdea la antrenamente și nu făcea glume cu ei. Acolo, la Ciocanul, erau jucători cu calități fizice, mai puțin tehnice. Așa că genul ăsta de antrenamente îi ajuta foarte mult în meci, unde excelau la rezistență și forță”, spune Angelo.
Ne depărtăm de temă, alunecăm spre prezent – „Alex Ferguson e antrenor, restul sunt niște măscărici!” -, dar firul dialogului ne răsucește gândurile din nou către perioada interbelică, atunci când fotbalul a prins cu adevărat rădăcini în România. „Noi am început să jucăm fotbal după Unire. Până atunci, în Muntenia se juca un fotbal fără mari rafinamente. În echipe erau mulți muncitori străini. Englezi, nemți, olandezi… Fotbalul adevărat l-au adus ardelenii, care fuseseră crescuți la școala din Europa Centrală. A fost o diferență între ce se juca în Vechiul Regat și Transilvania. Acolo erau jucători care aveau rafinament tehnic, aplecarea spre jocul combinativ, înțelegerea tactică a fotbalului”, privește departe, peste umărul meu, aparent spre storurile care acoperă geamurile, Angelo.
Echipa României la prima ediție a Cupei Mondiale: cinci maghiari, trei români, doi germani, un evreu
După Unirea din 1918, primul campionat național la care au participat și transilvănenii a fost cel din 1922. Finala s-a jucat între Chinezul Timișoara și Victoria Cluj (5-1). Echipele din provinciile de dincolo de Carpați au dominat copios fotbalul intern o lungă perioadă. Chinezul a câștigat 6 titluri la rând (1922-1927). Abia în 1926 a apărut prima oară în finala campionatului o formație din Vechiul Regat: Juventus București avea să piardă cu 0-3. Supremația timișorenilor avea să fie fracturată, în 1928, de alți transilvăneni: cei de la Colțea Brașov. Titlul a revenit în Capitală, prima oară după intrarea ardelenilor în competiție, abia în 1929, de către Venus.
În 1930, la prima ediție a Mondialelor, 8 dintre titularii României în 3-1 cu Peru au fost de alte naționalități. Ion Lăpușneanu, Constantin Stanciu și Ștefan Barbu au fost români, Adalbert Steiner, Ladislau Raffinsky, Emeric (Imre) Vogl, Nicolae Kovacs și Adalbert Deșu au fost maghiari, Rudolf Burger, Alfred Eisenbeisser (cunoscut românilor sub numele Fredi Fieraru) au fost germani, Rudolf Wetzer – evreu. Așadar, prima victorie din istoria „tricolorilor” la Mondiale a fost realizată de 3 români, 5 maghiari, 2 germani și un evreu. Selecția fusese făcută, la plecarea din București, de Rudi Wetzer, liderul echipei și antrenorul neoficial. Celebrul fundaș central, tocmai revenit de la Budapesta dintr-o escapadă de pomină, ruptă din filmele de aventuri – tentațiile ungurilor, corupția funcționarilor federali, o goană nebună în noapte către graniță, dezlegări în alb, tentative de mușamalizare și scandalul aferent în presa din cele două țări -, a făcut lotul în pripă și s-a ocupat de organizare. Până la urmă, a ieșit bine, chiar dacă „atârnătorii federali” n-au lipsit nici atunci (în delegație a fost inclus până și un ziarist prieten cu federația, acuzat în epocă de confrați că se ocupa cu blaturi și cu transferuri dubioase).
Vedetele României: Istvan Dobay, Gyula Baratky, Joszef Petschovschi
Gyula Baratky a fost idolul tribunelor în România zeci de ani. Chiar și după ce a dispărut dintre noi, vechii suporteri au continuat să-i ducă mai departe isprăvile care le încântaseră tinerețea
Multe sunt poveștile rămase din perioada interbelică. Legenda spune că Ștefan (Istvan) Dobay, supranumit „Calul”, avea un șut atât de puternic încât, uneori, rupea plasa porții și că era imposibil de ajuns sau blocat atunci când pornea în sprint. Despre Iuliu (Gyula) Baratki umblă vorba că lovea bara transversală de câte ori avea chef de pe linia careului de 16 metri. Vechii rapidiști susțineau chiar că Baratki a fost cel mai mare fotbalist care a jucat vreodată în România. Bănățenii contestă și acum această afirmație și spun că, de fapt, Iosif (Joszef) Petschovschi a fost, în realitate, cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor în România. Cert e că Baratky a jucat 9 meciuri pentru Ungaria, între 1930 și 1933, și alte 20 pentru naționala României, între 1933 și 1940. Petschovschi a fost decenii vedeta incontestabilă a campionatului, idolul a generații întregi de români cărora le-a lipit fotbalul de suflet. A jucat în prima ligă până la 40 de ani și a reprezentat bine România în 32 de meciuri, reușind 11 goluri.
Joszef Petschovschi, vrăjitorul balonului intrat în legenda fotbalului timișorean și arădean. FOTO: Glasul Aradului
După 1945, fotbalul românesc a continuat să fie dominat, o lungă perioadă de timp, de jucătorii veniți din Transilvania și, mai ales, de maghiarii care „trăgeau” după ei școala de fotbal a Ungariei dublă vicecampioană mondială în 1938 și 1954. Pe 30 septembrie 1945, la Budapesta, într-un prim meci după încheierea războiului, România pierdea în fața marii echipe a Ungariei (Puskas, Hidegkuti, Sarosi III, Vilmos) cu 2-7. Cele două goluri ale tricolorilor erau marcate de maghiarii Francisc Fabian și Iosif Petschovschi. În naționala noastră, pe lângă Aurel Boroș, Remus Ghiurițan, Gheorghe Băcuț, Vasile Ion, Nicolae Simatoc și Bazil Marian au mai jucat atunci Iosif Ritter, Francisc Spielmann, Nicolae Reuter, Ladislau Incze, Iuliu Farkas și, bineînțeles, Francisc Fabian și Iosif Petschovschi.
Golgheterul all-time al României timp de 60 de ani: Gyula Bodola. Cel mai selecționat tricolor până în 2000: Laszlo Boloni
O poză de legendă: maghiarii Lazlo Boloni și Gyula Bodola împreună, în 1989. Primul a fost deținătorul recordului de selecții la naționala tricoloră 12 ani, cel de-al doilea a fost golgheterul all-time al României peste 60 de ani. Amândoi au fost depășiți, abia în 2000, de Hagi. FOTO: farablaturi.ofsaid.ro
Lucrurile nu s-au schimbat mult timp după aceea. Primul turneu final al Mondialelor de după război la care a participat România, Mexic 1970, a găsit în cuptorul de la Guadalajara o echipă ranforsată cu Lajos Sătmăreanu în apărare, Emerich Dembroschi și Vasile (Laszlo) Gergely la mijloc. Românul de naționalitate maghiară Dembroschi (pe care România îl cunoaște, eronat, sub numele „Dembrovschi”) avea să fie chiar cel mai bun jucător al naționalei tricolore la acel turneu final.
Emerich Dembroschi, cel mai bun fotbalist român la Cupa Mondială din Mexic 1970, omagiat la vremea respectivă în ziarul „Sportul”
Până spre mijlocul anilor ”80, fotbalul românesc chiar a fost cunoscut, în străinătate, prin intermediul vedetelor sale maghiare. Istvan Kovacs, cunoscut acasă sub numele Ștefan Covaci, i-a antrenat pe Cruyff, Rep și Neeskens la Ajax Amsterdam. Emerich Ienei a câștigat Cupa Campionilor cu Steaua și, câțiva ani mai târziu, a calificat din nou naționala la Mondiale, în 1990, după o pauză de două decenii. În paranteză fie spus, am avut ocazia să asist personal, în vara lui 2000, la o scenă cu adevărat memorabilă. La finalul unui antrenament al naționalei, selecționerul Laszlo Boloni a inițiat un mic joc: nimeni nu pleca la vestiare până nu reușea să nimerească bara transversală de la 16 metri. Au tras, pe rând, toate vedetele tricolorilor (Hagi nu mai făcea parte din lot, se retrăsese după Euro). Nimeni, nici măcar Boloni, n-a reușit să lovească bara din prima încercare. La final, de minge s-a apropiat, lipăind în iarbă cu sandalele sale ușoare, de vară, și directorul tehnic Ienei. Campionul marii echipe a Stelei din anii 50-60, ajuns în acea vară memorabilă a lui 2000 la 63 de ani, a mângâiat mingea așa, în joacă, într-o biomecanică de manual, și toți jucătorii generației de aur au urmărit, cu mâinile-n șolduri, traiectoria perfectă la capătul căreia aștepta, firesc, bara. Fără niciun cuvânt, Ienei și-a împăturit ziarul pe care-l ținuse în mână în tot acest timp, l-a pus la subsoară și a plecat, așa cum se cuvenea și cum fusese pariul, spre vestiare.
7 mai 1986: antrenorul român de naționalitate maghiară Emerich Ienei (centru) privește fericit cum jucătorii steliști fac turul de onoare al stadionului la Sevilla
Până târziu, spre 2000, recordul de selecții (104) la naționala României a fost deținut de Laszlo Boloni, după cum recordul golurilor i-a aparținut, până în acest mileniu, lui Iuliu/Gyula Bodola, formidabilul atacant care a marcat de 31 de ori în 48 de meciuri, o eficiență neegalată de Mutu și Hagi (câte 35 de goluri), cei care l-au depășit între timp.
Cum ar fi arătat România fără maghiarii, germanii și evreii care au jucat pentru tricolor
E greu de spus azi cum ar fi arătat fotbalul românesc dacă maghiarii nu l-ar fi îmbogățit, susținut, înfrumusețat așa cum au făcut-o în ultimii 95 de ani. Poate că România și-ar fi început cu o victorie palmaresul internațional și fără golul lui Ferenc Ronay pe 8 iunie 1922, primul din istoria tricolorilor, și echipa noastră ar fi câștigat oricum la Belgrad, cu eterna rivală Iugoslavia, celebra Cupă de Aur. Poate că România ar fi învins Peru pe 14 iulie 1930, în debutul la Cupa Mondială, și fără golurile lui Adalbert Deșu și Nicolae Kovacs. Poate că, dacă n-ar fi existat Emerich Dembroschi, altcineva ar fi înscris contra Greciei în acel 1-1 de pe 16 noiembrie 1969, în meciul de a fi sau a nu fi din nou la Mondiale după 20 de ani, și cei 100.000 de români înghesuiți pe „23 August” ar fi trăit evenimentul oricum bucuria unei generații. Se prea poate ca România să fi învins campioana mondială Italia și fără torpila lui Boloni din minutul 24 al legendarului meci din 16 aprilie 1983, cel care a împins echipa noastră pentru prima oară spre un turneu final al Europenelor.
În aprilie 1983, autorul golului cu care România învingea campioana mondială Italia în preliminariile pentru Euro 1984, Laszlo Boloni, nu avea loc pe coperta ziarului „Sportul”. Publicația l-a ignorat pe marele jucător maghiar și după aceea. În schimb, pe prima pagină trona un editorial cu titlul „Au învins… dacii!”. În România începuse campania care avea să îmbolnăvească de „dacopatie” mulți locuitori ai acestei țări
Poate că așa ar fi fost. Dar toate astea rămân doar speculații. Ceea ce știm cu certitudine este că Ronnay și Bodola, Baratky și Boloni, Petschovschi și Ienei, Dobay și Sătmăreanu, Covaci și Dembroschi au existat cu adevărat. Au făurit momente memorabile, au scos în stradă România, au calificat naționala la Europene și Mondiale, au câștigat Cupa Campionilor, au adus fericirea și mândria în case reci când nimic nu părea să poată face acestă minune. Suporterii prezenți azi pe stadioanele României au fost aduși acolo, poate chiar fără să știe, și de ungurii și nemții și evreii care au jucat cu tricolorul pe piept. Pe stadioanele României au reapărut, după întâmplările de la 1 decembrie, strămoșeștile scandări „moarte bozgorilor” și „afară, afară/cu ungurii din țară”. Autorii „urărilor” par să fi uitat că le datorează ceva, unii ar spune mult, celor cărora acum le doresc moartea sau, măcar, evacuarea din istorie.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER