Încerc să găsesc un zgomot familiar, de care să mă leg ca să mi se pară că mă aflu în lumea mea, din București. Un ciripit, niciun motor și doi copii care până și ei se joacă parcă altfel decât o fac cei din România. Nu găsesc. Ajung în fața casei unde locuiește Neșu. Sun cu hotărârea rutinei, dar ceva mă apasă…
Îmi răspunde un tânăr zâmbitor și politicos ca un olandez. Îl întreb în engleză dacă aici stă Mihai Neșu. Îmi răspunde decis că nu și că mai există o stradă cu același nume. „E următoarea la stânga. Acolo trebuie să mergeți”. Ușor nedumerit îmi consult notițele, dar nu mă lasă în suspans decât cinci secunde, după care îl aud schimbând tonul și limba: „Hai, intră! Glumim și noi. Mihăiță te așteaptă…”. Iar Mihăiță mă așteaptă aproape hlizindu-se, astfel că presiunea care credeam că mă apasă dispare rapid. „Te ții de glume, Mihăiță, ai?”, întreb, iar răspunsul vine ca un reflex al genunchiului: „Să simți și tu că e totul mai palpitant, nu? Mie îmi place palpitantul. Din păcate, nu mai am parte de el!”.
Între icoană și fotografia cu echipa
Zâmbește mereu. Își folosește zâmbetul parcă în rol de ancoră în normalitate și îi iese. Îi iese până și modul în care, în timp ce vorbește, se scarpină în barbă ca un tic al momentelor de gândire a discursului. Mihai Neșu este unul dintre noi, iar eu mă simt ușor jenat pentru că la ușă m-am surprins gândind că va fi greu să pun întrebări și să am răspunsuri.
„Uite Mihăiță, acesta este premiul nostru pentru tine. Cel mai iubit fotbalist român…”. Răspunde șicanându‑mă încontinuare: „Chiar sunt eu cel mai iubit fotbalist român? Da, să știi că sunt, poate… Din păcate abia acum…Uite ce iureș a ieșit după chestia asta cu accidentul meu! Am primit o grămadă de mesaje. Vă mulțumesc. E foarte frumos premiul și gestul vostru!”. Îi cere apoi prietenului să așeze premiul nostru pe o etajeră, la vedere, lângă o icoană și o fotografie în care se regăsește alături de foștii colegi de la Utrecht.
„Neapărat să scrieți de fundația mea!” Îmi cere imediat un lucru deloc negociabil: „Vreau să publicați adresele de twitter și facebook ale fundației. Sus, mare! Să se vadă! Vreau să popularizez fundația. Să fim o fundație care să aibă activitate, nu ca altele care se sting după un an…”. Acceptăm, după care începe totuși cel mai complicat interviu. Nu greu. Doar complicat. Nu greu, pentru că Mihai Neșu zâmbește, trăiește cu nesaț și, cel mai important, simte. Într-un mod în care probabil că puțini dintre noi vom simți vreodată. Manevrează scaunul spre mine, dorindu-se mai aproape pentru prima întrebare, cea mai grea: „De unde atâta speranță și atâta zâmbet, Mihai?”.
Nu voi mai juca fotbal niciodată, chiar dacă îmi voi reveni complet. Mi-aș dori doar o viață normală, în care să pot merge Mihai Neșu
Alije Schut m-a vizitat. Am vorbit cu el și sper că este tot mai bine cu moralul. Nu am prea vorbit despre cât e el de afectat, pentru că a fost îndeajuns de solicitant să mă gândesc și la mine în perioada asta Mihai Neșu
Cel mai important pentru un om în situația mea e să aibă parte de ajutor medical și uman. Asta e chiar mai important decât moralul său. Eu l-am avut și le mulțumesc tuturor celor care îmi sunt alături Mihai Neșu
Eram praf imediat după accident! Nici capul nu-l puteam mișca. Acum fac progrese, dar nu cred în minuni. Totul e imprevizibil. Ați văzut că, deși era foarte bogat, nici Superman n-a scăpat! Mihai Neșu
Citiți mâine a doua parte a interviului cu Mihai Neșu!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER