Cel mai sărac Becali
Fost fotbalist la Poli Iași, Petru Bîrlădeanu a lăsat în
urmă o femeie disperată și un copil pe care l-a botezat Becali,
după numele patronului Stelei.
Prin
1995, Petru Bîrlădeanu juca fotbal la echipa de
tineret a lui Poli Iași. Era unul dintre cei mai buni atacanți și
aștepta cu sufletul la gură să ajungă la echipa mare.
Din păcate, în acei ani, în fotbalul ieșean era sărăcie mare, iar
Petru nu-și permitea să-și susțină financiar visul de a ajunge
fotbalist de primă ligă. Atinși de patima băuturii, părinții
acestuia își vând casa din Iași și se mută la țară, la Zmeu, la 60
de kilometri de oraș, luându-l și pe Petru cu ei. Nevoit să
abandoneze fotbalul, Petru trece la lucratul pământului și nu
ratează nici acolo, în acel sat uitat de lume, unde nu existau nici
televizoare, vreo ocazie de a juca fotbal, pe terenul cu țărână, al
școlii din comună.
2003. Opt ani
mai târziu, același Petru își întemeiază acolo, în satul lui cu
doar 100 de locuitori, o familie. Are deja 27 de ani și visul
pierdut, de a ajunge fotbalist, s-a transformat în dragostea pentru
fotbalul de la București, grație televizorului second-hand pe care
a reușit să-l cumpere. Se îndrăgostește de Steaua și are un cult
pentru Gigi Becali. Omul simplu, de la țară, vede în Becali
exemplul succesului, al reușitei, al bogăției și, de ce nu?, al
dreptății… „Era foarte mândru de el. Îi aprecia gesturile
caritabile, că ajuta săracii și că ținea la fotbaliști”, spune
Mirela, soția lui Petru. În 2004, Mirela îi face lui Petru un
băiețel. În culmea fericirii, Petru decide să-l boteze „Becali”.
Da, numele mic. „A fost dorința lui. Putea să-i dea copilului
numele său, Petre, sau al tatălui… dar a preferat Becali, îl
iubea pe acest om”, povestește Mirela.
Neavând din ce trăi și din ce-și crește copilul, Petru o ia pe
Mirela și pleacă în străinătate. „Să aducem bani acasă, femeie, ce
să facem? Eu o cânt la acordeon, tu o să cerșești”, îi spune, și
iau drumul Italiei.
2009. Trec șase ani, în care Petru și Mirela își
câștigă existența la Napoli. Mai exact, în fața gării din Napoli.
Acolo, zi de zi, ploaie sau arșiță, Petru cântă la acordeon, iar
Mirela așteaptă alături monedele aruncate de trecători. „Nu a vrut
nimeni să ne angajeze. Trăiam din ce ne dădeau oamenii. Câștigam în
medie 15 euro pe zi. De 5 euro, mâncam amândoi, zilnic, iar 10 euro
puneam deoparte, pentru alte cheltuieli, sau să trimitem copilului,
la țară. Dormeam
într-o fabrică părăsită, dar simțeam că nu-mi lipsește nimic.
Pentru mine, Petru era totul. Și tată, și frate, și bărbat și
prieten”, povestește Mirela viața lor simplă, care a fost
întreruptă de gloanțele Mafiei.
26 mai
2009. După o zi de cântat, care nu a mers prea
bine, Petru și Mirela își numără monedele. Au adunat abia 8 euro…
Pleacă triști spre metrou când deodată se aud focuri de armă. Patru
scutere trec în viteză, iar de pe ele niște puști mascați se
împușcă între ei. Răfuielile Mafiei locale. În schimbul de focuri,
două gloanțe îl ating pe Petru. Unul în picioar, al doilea în
abdomen. Un al treilea se oprește în umărul unui alt puști, de 14
ani. Petru se sprijină de Mirela și încearcă s-o protejeze. „N-am
nimic, hai la metrou”, îi spune, ascunzându-i faptul că e rănit.
Dar după cinci minute se prăbușește și femeia vede sângele. Cheamă
repede Salvarea și așteaptă pe trotuar, în fața metroului. Lumea
trece pe lângă ei, nepăsătoare. „Vă rog, ajutați-mă! Îmi moare
bărbatul, e împușcat”… Trecătorii îi răspund că e drogat și trec
mai departe. Salvarea vine, dar îl ia doar pe puștiul italian,
rănit. „Noi eram români, de-aia nu ne-au luat. Petru a mai trăit 20
de minute, în brațele mele. Mă tot întreba de ce nu vine
Salvarea… Apoi mi-a zis să am grijă de Becali… Apoi s-a stins”,
povestește Mirela, și ochii i se inundă de lacrimi.
Septembrie
2009. Stăm în pridvorul casei din chirpici, din
satul Zmeu. Sărăcia este evidentă la tot pasul. O casă care abia se
ține, gardul la fel, o curte mică în care tocmai a fost tăiat
porumbul, singura sursă de venit a familiei. Ochii Mirelei sunt tot
înlăcrimați, semn că durerea provocată de moartea omului său e
departe de a se stinge. În curte, un copil blond, Becali, bate
mingea în țărână, alergând în niște teneși rupți. „El nu știe
nimic. Mă întreabă în fiecare zi când o să trimită tata bani din
Italia sau jucării. Nu știe că nu vor mai veni niciodată”,
povestește Mirela, în timp ce aprinde o lumânare, în camera de
câțiva metri pătrați, care le este și dormitor, și sufragerie. În
vitrină, – șocantă imagine -, dovadă a cât de mult își venerează
bărbatul, lângă bibelouri, sunt puși adidașii lui Petru, cu care
acesta juca fotbal….