„Pablo, mă retrag”. Pe ecranul laptopului, verdele și albul din whatsapp brusc dansează frenetic și îmi amestecă privirea. Tastele urlă în hohote ironice: „Hai, să te vedem acum, ce mai răspunzi, ce mai scrii!”. Nimic nu scriu.
De aproape un deceniu, Cipian Tătărușanu îmi spune „Pablo”, n-are rost aici povestea. Ciprian Tătărușanu e acum povestea. Îl sun și tac. Se amuză de situație. „Trebuia să mă retrag, nu?” În fond, are 38 de ani și 7 luni. Deși portar, trebuia să se retragă, da. Problema nu e la el, ci la mine. La noi. Cei din generația lui.
Problema e ce facem cu vreo douăzeci de ani de fotbal irepetabil, cu nopți magice și dimineți când puteam călca norii, credeți-ne pe cuvânt! Eliminarea lui Grasshoppers la lovituri de departajare, „Apără Tătărușanu!”, calificarea fabuloasă cu Ajax după 2-0 și penalty-uri la București, 1-0 cu Chelsea, grupele Europa League, Steaua (denumirea vremii) în Champions League, titlurile roș-albastre… Zilele de cantonament împreună cu Ciprian la națională, meciurile de la EURO 2016… Mândria că un român apără la Fiorentina și la Nantes, Il Calcio și Serie A, eroul derby-ului Milan – Inter și campionul Italiei… Un 1-0 în Liga Campionilor acasă la Atletico Madrid, trăit din tribune…
Problema e că toate astea se strâng acum precum o caracatiță când torni picătura deciziei. Din starea incandescentă și haotică în care sufletul tinereții ți le gestiona, acum toate capătă formă precisă. Se mută singure, mecanic, într-un orizont exact. Tinerețea ta se face palmares. Băi, și ce doare! Tinerețea noastră în care, uneori, orice s-ar fi întâmplat în lumea asta, știai că apără Tătărușanu.
După atâta amar de ani, Ciprian Tătărușanu rămâne cel mai profesionist fotbalist român pe care l-am cunoscut. În pregătire, în meciuri, în felul de-a înțelege și a-și asuma total fotbalul.
Câte întrebări să-i pui acum? De unde să începi? Mai ales când ai senzația că, de fapt, din propriile amintiri trebuie să aștepți răspunsurile. Și nici măcar nu-i doar o senzație!
În 38 de ani și 7 luni a strâns aproape 600 de meciuri la seniori în 24 de competiții diferite, la club și la naționalele României. Cu peste 100 de partide în Serie A, pentru Fiorentina și Milan, cu 66 în Ligue 1, pentru Nantes și Lyon. Sunt peste 100 de meciuri în cupele europene! Și 73 numai pentru naționala mare a României. A debutat în prima ligă de la noi pe 23 mai 2007, în poarta Gloriei Bistrița.
Dar gata cu cifrele, mai spui că ți se face tinerețea palmares! Oamenii? A fost antrenat de Pițurcă, Montella, Iordănescu tatăl și fiul, Olăroiu, Daum, Rădoi, Contra, Paulo Sousa, Cârțu, Sabău, Bergodi, Lăcătuș, Reghecampf, Ilie Dumitrescu, Ranieri, Rudi Garcia, Pioli, Stoichiță, Halilhodzic… De unde să începi?!
Am vrut să fac un prim 11 al adversarilor din întreaga lui carieră. Am cedat deja după atacanții adversari la națională. De ce? Păi, Balotelli, Gilardino, Dzeko, Robinho, Neymar, Ronaldo Nazario, Benzema, Forlan, Cavani, Suarez, van Persie, Lukaku, Samaras, Higuain, Aguero, Messi, Lavezzi, Giroud, Griezmann, Jovetic, Lewandowski, Haaland…
Atunci când nu mai „apără Tătărușanu!”, atunci am îmbătrânit. E oficial.
Când și cum ți-ai spus că te retragi? A fost un declic, precum acel „mă voi dedica total fotbalului” de când ai fost chemat prima oară la seniori, la Juventus Colentina?
După ce am terminat vara trecută contractul cu AC Milan eram pregătit să îmi închei cariera. Doar că nu mi-am dorit să mă retrag din postura de al doilea portar al unei echipe. După o carieră în care am fost mai mereu numărul unu, am simțit că trebuie să mai caut un contract, la o echipă unde să fiu iarăși titular. Să nu mă retrag ca rezervă! A venit oferta de la Abha, din Arabia Saudită, care a contat mult și financiar, bineînțeles. Am continuat și am făcut bine, pentru că a fost o experiență plăcută, am descoperit o nouă lume, o nouă cultură. Și m-am retras și din postura din care îmi doream.
Declicul pentru începutul carierei vine de la un FC Onești – Juventus Colentina 3-1, când ai fost rezervă la seniori, în premieră. Ce te-a vrăjit atunci încât să-ți spui că vei face totul pentru fotbal?
Eram la un meci de juniori și antrenorul meu a fost sunat, i s-a spus că e nevoie de mine la seniori. Urma o deplasare de vreo 6-7 ore, cu autocarul, la Onești. Iar portarul titular… n-a vrut să facă deplasarea! Așa că eu, junior, m-am schimbat, am traversat Bucureștiul, și am plecat cu echipa mare. Încă din autocar studiam veteranii: unii jucau cărți, alții citeau, eram atent ce vorbeau, sorbeam totul. La meci m-au copleșit spectatorii, indicațiile antrenorului, reacțiile fotbaliștilor… Fiecare detaliu mi se părea incredibil! Am descoperit, din interior, o lume fascinantă!
Abordarea ta foarte serioasă vizavi de fotbal te-a ajutat apoi să te adaptezi mai ușor în Ardeal, la Gloria Bistrița, și cu un antrenor precum Ioan Ovidiu Sabău?
Totul a venit ca o mănușă la Bistrița, exact! Per total, privind la toată cariera, să știi că m-a ajutat felul meu de a fi, dacă am ajuns până aici. Dar eu nu m-am forțat să fiu sau să par un tip serios! Iar tu știi că nici nu sunt, în viața de zi cu zi. Cânt, dansez, sunt pus pe glume… Doar că în fotbal, rolul de portar pe care l-am avut nu cred că mi-a permis să fiu așa. Trebuie concentrare totală în antrenament și în meci. Dincolo de asta, e altceva. Nu mi-am permis să fac glume, miștouri, când a fost vorba de fotbal. Pentru că nu mi-am permis să fiu distras de nimic! Poate jucătorii de câmp mai pot, dar un portar, nu! Iar la Bistrița, Neluțu Sabău era fix ca mine. Total serios în fotbal, dar te surprindea prin umorul său, prin spiritul său, dincolo de gazon.
Cum a fost primul contact cu tot ce însemna Bistrița în 2007?
M-am urcat în trenul de la 9 seara, din București, și am ajuns la 6 și un sfert dimineața. Iarnă. Totul acoperit de zăpadă la Bistrița. Am luat un taxi de la gară spre stadion, pentru că acolo am stat primele 6 luni, aveam cazarea sub tribună! Când am ajuns, dacă făcea 14 lei cursa, să zicem, eu am dat 15 lei și am coborât. Taximetristul m-a chemat înapoi și mi-a întins un leu rest. Atunci mi-am dat seama că sunt altundeva, în altă lume față de București! Și viața era mult mai ieftină, dar și cultura locului era diferită.
Ce a reprezentat perioada la Gloria și cum a fost relația cu Jean Pădureanu?
A fost începutul meu în fotbalul mare! Foarte importantă perioadă. Iar domnul Jean Pădureanu, unul dintre cei mai mari conducători ai fotbalului românesc.
Totuși, un protagonist al „Cooperativei”, unul din „fondatori”.
Știu care era percepția despre el. Dar, strict referindu-ne la cei care au lucrat cu el sau pentru el, eu nu țin minte, în atâtea decenii în care a fost el la conducere, vreun om care să fi fost dezamăgit! Asta spune multe. Iar astăzi nu prea mai găsești astfel de oameni.
Povestește-mi atunci, te rog, o experiență cu Jean Pădureanu care te-a impresionat!
Eu am semnat cu Bistrița în iarnă, contract cu sumă anuală de încasat în patru rate. În plus, ne-am înțeles să primesc 500 de dolari pentru fiecare meci jucat. La prima rată, primesc banii în plic de la domnul Pădureanu, mă uit și lipsesc 8.500 de dolari. Aveam prima rată din contract, dar lipseau cei 500 de dolari ori 17 meciuri, cât apărasem. „Nea Jean, lipsesc niște bani din plic…”. Cheamă secretara, vine cu contractul meu, se uită domnul Pădureanu: „Ciprian, nu scrie nimic aici de bani primiți la meci jucat!”. Mă uit și eu, așa era. „Nu scrie, dar dumneavoastră așa mi-ați spus, când am discutat. Iar eu, când am semnat, am avut toată încrederea și nici nu m-am mai uitat în contract”. Imediat a reacționat: „Ciprian, nu ești tu omul să mă minți. Ai dreptate!”. Și mi-a dat banii pe loc! În fotbalul de azi e greu să-ți primești până și banii din contract, darămite… Nu mai spun cum ne încărca pe toți de mâncare, de vin, de produse. A fost un om extraordinar și un conducător care a știut să-și vândă „marfa” foarte bine.
Gigi Becali a plătit în 2008 pentru tine 1,5 milioane euro celor de la Bistrița. O sumă uriașă pentru transfer intern de portar în România. Și atunci, și acum…
S-a bătut acest record pentru un portar, transfer de la un club românesc la altul?
Nu, nu s-a depășit suma asta.
Ei, vezi? De-aia am și vrut să mă retrag acum! (râde)
Cum ai primit vestea că vei ajunge în Ghencea, la clubul cu care țineai din copilărie?
Devenisem titular la Gloria Bistrița, în locul lui Călin Albuț, debutasem la naționala de tineret, deja se zvonea că sunt interesate, din țară, Steaua, Dinamo și Rapid. Din afară se auzea că mă urmăresc Glasgow Rangers și Marseille. Doar că mi-am rupt meniscul pe final de campionat, intervenție chirurgicală, recuperare… Mergeam la un prieten din Slobozia care locuia în spatele stadionului de acolo. Și făceam alergări, pentru că era terenul mai moale acolo. Într-o zi, după alergare, pun gheață pe genunchi și sună telefonul. Neluțu Sabău: „Cum ești, cum e genunchiul, cum e recuperarea? Vezi că te vrea Becali!”. I-am răspuns: „Păi, eu, accidentat, de impresar am nevoie acum?!”
Hahaha! Credeai că e vorba de Giovanni sau de Victor Becali!
Exact! Nici nu m-am gândit că mă vrea, de fapt, Gigi Becali, la Steaua! Am închis telefonul șocat și i-am spus prietenului: „Cred că mă duc la Steaua”. Cred! Încă mi se părea ireal! Dar a doua zi m-am prezentat deja să semnăm contractul, Neluțu Sabău îmi spusese că are avion spre București, a doua zi dimineață, întâlnire cu Vali Argăseală.
Ai negociat sau ai semnat direct?
Pe drum m-am tot gândit: cum să negociez, cum o fi contractul, ce salariu să cer. Mă hotărâsem în minte să cer 10.000 de euro pe lună. Când am ajuns să semnez, salariul propus de Steaua era oricum mai mare! Ce să mai studiez? Cea mai importantă echipă din România, echipa cu care țineam dintotdeauna, plătește și suma aceea de transfer, îmi oferă și asemenea contract.
Mi-ai mărturisit cândva că Ghencea e motivul pentru care tu te-ai apucat de fotbal.
Da! Și așa și este! Înainte de episodul Juventus Colentina, înainte să fac fotbal organizat, acesta a fost motivul pentru care am început să joc. Am crescut cu Steaua, am copilărit în zonă. De la Ghencea până acasă, la părinți, erau două stații. Chiar, mai e o poveste tare legată de contractul semnat cu Steaua!
Legată de părinții tăi?
Da, fix după ce am semnat, m-am dus acasă și m-am gândit să fac o glumă. I-am zis mamei că m-am certat cu Neluțu Sabău, că m-a dat afară de la Bistrița, așa că am semnat cu Steaua. Mama n-a crezut. „Vii cu glume de-astea…”. I-am spus să fie atentă, că o să înceapă să sune telefonul meu mobil ca la nebuni și o să vadă că e adevărat. Am stat o jumătate de oră, o oră, două ore, două ore jumate… nimic! „Hai, măi, mamă, ziceai că sună telefonul!”, râdea mama de mine. Faza e că, în birou la Vali Argăseală, eu îl dădusem pe „silent”. Și l-am uitat așa! Când mă uit, erau zeci de apeluri ratate, zeci de mesaje. Atunci m-a privit mama lung și m-a îmbrățișat!
Ai debutat pentru roș-albaștri pe 16 iulie 2009. Un 2-0 cu Ujpest, preliminarii Europa League. Cum a fost primul meci, cu asemenea miză și în Ghencea?
Din toată cariera mea, cred că acel meci e poate singurul în care am avut emoții din primul minut până în ultimul! De obicei am avut emoții când ajungeam la stadion, când mă schimbam, poate și la încălzire, dar atât. Atunci însă, să joc pentru echipa mea de suflet, într-o emulație incredibilă, pentru că eram și o echipă tânără, nouă, cu Bergodi, a fost uluitor! Și am avut o evoluție foarte bună, victorie fără gol primit. Ceva de vis, și-acum mi-aduc aminte cum priveam tribunele, emoționat.
Cum s-ar putea rezuma povestea ta cu Gigi Becali, de atunci până azi?
Adevărul e că n-am avut foarte multe dialoguri, doar când venea pe la echipă. Primul contact, după 3-4 luni la Steaua! M-a chemat la el în birou. Piața imobiliară o luase la vale. „Cipriane, tată, eu ți-am făcut contractul ăsta, dar lucrurile s-au schimbat, trebuie să micșorăm salariul. Ajută-mă și pe mine, o să vorbesc și cu ceilalți jucători”. Nu renunțam la o sumă uriașă și era vorba de Steaua, așa că am acceptat. Iar eu totdeauna m-am gândit la viitor. „Ok, dar vreau să punem o clauză în contract: când voi fi vândut, scădem din suma de transfer cât ați plătit pe mine iar 20% din ce rămâne sunt banii mei”. A fost de acord. Ți-am povestit asta pentru că e un exemplu elocvent: per total, povestea mea cu Gigi Becali a fost mereu una corectă!
În august 2010 s-a născut, din vocea comentatorului Costi Mocanu, celebrul „Apără Tătărușanu!”. Calificarea cu Grasshoppers Zurich, după 1-0 acasă, la lovituri de departajare în Elveția. Cât și cum te-a urmărit acest strigăt?
Din fericire m-a urmărit toată viața! A fost o „dublă” cu Grasshoppers care m-a propulsat enorm în ochii publicului și în percepția presei.
Vara viitoare, finală de Cupa României: 2-1 cu Dinamo și obții primul trofeu din carieră, tocmai în fața rivalilor! Cum ai trăit totul?
Să fii stelist și să joci contra lui Dinamo, cu trofeul lângă tine, e ceva cu totul și cu totul special. Emoții, tensiune, dar totul s-a temperat prin faptul că venise Cosmin Olăroiu antrenor. Acel meci a fost poate singurul din cariera mea în care am știut dinainte că vom câștiga! Așa bine a pregătit Olăroiu meciul, cu indicații simple și clare, că am știut: n-avem cum să ratăm! Știam unde să forțăm, unde să ne apărăm, tot! Căpitan al Stelei, am ridicat trofeul deasupra capului, primul din cariera mea! Ce să ceri mai mult? Ce momente! Și ce vacanță minunată am avut după acel final de sezon!
Raportat la marile meciuri europene din acei ani, ce loc ocupă calificarea cu Ajax după 2-0 și penalty-uri la București?
Ooo, ceva incredibil! Nimeni nu ne dădea vreo șansă după tur. Să marcăm două goluri absolut fantastice, să nu primim gol, să apăr foarte bine și eu, să învingem cu 2-0 și apoi să apăr la penalty-uri și să ne calificăm spre un duel cu Chelsea… Ce să ceri mai mult?! A fost meciul perfect! Probabil cel mai frumos meci din cariera mea.
Dar tu credeai că se poate obține calificarea, totuși?
S-a întâmplat ceva pe aeroportul din Amsterdam, după tur, care m-a pus pe gânduri, m-a tulburat. Pierdem cu Ajax, toți supărați, olandezii jucaseră foarte bine, dar Laurențiu Reghecampf era de-a dreptul senin! Pe bune, avea o stare pozitivă, nu juca teatru, chiar era senin. Și-mi spune acolo, pe aeroport: „Stai liniștit, Tătă! Stai liniștit că îi batem acasă, îi batem sigur!”. La cum arătase turul, greu de crezut! Dar m-a pus pe gânduri, și pe mine, și pe colegi. La calificarea cu Ajax, un foarte mare merit l-a avut Laurențiu Reghecampf!
Ai simțit în turul următor, cu Chelsea, că ați ajuns la limita unei generații sau orice părea deja posibil?
Chiar am crezut că se poate! Drept dovadă am fost eliminați 2-3 per total, după ce i-am învins 1-0 la București. Aveam deja o încredere fantastică. Și îi simțeam pe adversari că nu sunt de neînvins. Până la urmă Chelsea nu era în Champions League, ci în Europa League, era și acesta un argument.
La capătul acelui sezon ați luat și titlul, la 16 puncte de locul doi. Cea mai bună echipă a roș-albaștrilor din acei ani?
Da, de departe! Păi, din ultimii mei doi ani la Steaua, eu țin minte doar o înfrângere la Brașov și una acasă, cu Vasluiul, când jumătate dintre noi luaseră un virus la stomac. Chiar nu vreau să par arogant, dar a fost o perioadă în care noi, în vestiar, înainte de orice meci din campionat, ne gândeam doar când marcăm prima oară, victoria era oricum clară! Cred că 9 jucători eram titulari și în națională. Eram puternici și aveam toate motivele să fim așa.
Cum a fost, sezonul următor, să asculți imnul Champions League în grupe, imnul pe care îl auzeai în copilărie la televizor?
Senzația performanței de cel mai înalt nivel! Prima oară am trăit asta pe terenul lui Schalke, un stadion impresionant, cu o atmosferă de excepție, o veritabilă plăcere să joci acolo. M-am simțit mândru că sunt în cea mai frumoasă competiție din lume.
Au mai fost remize cu Napoli și Liverpool la București, a fost primăvara europeană 2012 cu Twente, eliminarea Legiei Varșoviei pentru grupele Ligii Campionilor, o serie întreagă de nopți frumoase pe continent. Care sunt top 3 meciuri europene strict prin prisma evoluției tale?
În mod cert meciul cu Ajax, 1-0 cu Chelsea la București, dar cred că și meciul din Georgia, cu Dinamo Tbilisi. În turul dinaintea eliminării Legiei Varșovia. O deplasare grea în care a fost un moment critic, la 0-0, când am apărat penalty. Apoi, a marcat Iancu de două ori și s-au liniștit lucrurile.
Dinamo e echipa împotriva căreia ai cele mai multe meciuri în carieră, 16, cu 8 victorii și 3 remize. E vreo fază specială care te-a urmărit mereu, din acest istoric?
Fiecare victorie cu Dinamo mi-a dat o satisfacție enormă! Am fost apostrofat mereu când jucam în deplasare, dar mi s-a părut perfect normal. Nu m-a deranjat deloc, ba chiar m-a motivat și mai mult, de fiecare dată. Un moment special am avut în 2010, când am pierdut 1-2 în „Ștefan cel Mare”. Am luat două goluri din penalty, unul comis de mine. A fost o fază tare ciudată! Mingea a ajuns în careu și, când m-am uitat spre ea, imaginea roșie a tricoului lui Torje, care se apropia, s-a suprapus pentru o fracțiune de secundă cu roșul băncii dinamoviste. Pur și simplu nu l-am văzut pe Torje. Am crezut că nu vine nimeni, că iau mingea ușor. Când am ridicat iar privirea, el era deja aproape. Nu mai aveam cum să mă opresc, probabil mi-ar fi dat lob. Așa că ne-am ciocnit brutal. M-a marcat, dar bine că am fost amândoi ok.
Ai fost votat recent în campania ProSport cel mai bun portar al roș-albaștrilor din ultimii 21 de ani. O victorie clară, 51% din voturi. Care e cea mai frumoasă amintire cu suporterii steliști?
Chiar au fost foarte multe. Îți dai seama, la câte victorii am reușit, multe momente frumoase. Pentru mine, au fost, au rămas și vor rămâne mereu speciali suporterii Stelei. M-a impresionat însă un episod trăit pe culoarul dinspre vestiare, pe Arena Națională. Era stadionul arhiplin, așteptam să ieșim pe teren, încolonați, adversarii lângă noi. Crainicul urma să citească echipele. El striga prenumele, spectatorii strigau numele. S-a lăsat o liniște incredibilă, dintr-o dată, și a început cu mine. A strigat: „Ciprian!”, iar oamenii atât de tare au urlat „Tătărușanu!”, că adversarii, lângă mine, încolonați, efectiv s-au speriat, au sărit! Atunci mi-am dat seama ce forță uluitoare, ce mândrie să fii apreciat și iubit. Și mi-am zis în sinea mea uitându-mă spre ei: „Aha, băieți, deci știți ce vă așteaptă pe teren!” (râde).
Ai plecat liber în 2014 de la Steaua, denumirea vremii, la Fiorentina. Gigi Becali ar fi vrut „5-6 milioane de euro” pe tine. La plecare, declarațiile deja „clasice” ale patronului: „Nu-l mai iubesc, nu vreau să-l mai văd”. Becali a dezvăluit apoi, în exclusivitate pentru ProSport, că episodul l-a făcut să instituie „clauza Tătărușanu”. De-atunci, jucătorii nu prea mai au cum să ajungă în ultimele 6 luni de contract la echipa lui. Crezi că te-au înjurat mulți fotbaliști din 2014 până azi?
Eu spun doar atât: nu e un lucru rău când Steaua vrea să prelungească un contract cu tine! Să fii legat de Steaua nu e vreo tragedie, ba din contră, hai să fim serioși!
Ce atacant din fotbalul românesc al acelor ani ți s-a părut mereu cel mai periculos adversar?
Marius Niculae!
Jucătorul alături de care ai jucat cele mai multe meciuri în toată cariera este Cristi Tănase: 174 de partide împreună, la Steaua și la națională. Este fotbalistul român cu cel mai mare potențial pe care l-ai cunoscut și care nu s-a împlinit sportiv cum ar fi putut?
Eu cred, la nivel de valoare individuală, la calitate nativă, că Andrei Ionescu este cel care avea un potențial fantastic, o calitate incredibilă, dar n-a reușit. La Tase, lucrurile au stat altfel. El n-a fost genul de jucător cu talent ieșit din comun, să știi! Dar cunoștea aproape perfect jocul pe poziția lui. Extraordinar de tare fizic, din naștere, fără să meargă la sală. Și învățase când să pună piciorul, când să-și pună greutatea pe adversar, avea o forță fotbalistică de excepție.
Cine sunt formatorii care ți-au definit cariera? Cei care au făcut să îl avem pe Ciprian Tătărușanu așa cum îl știm?
Cronologic, părinții care mi-au dat o educație solidă și sănătoasă. Apoi, la copii și juniori, încep cu Ion Mățăoanu, antrenorul meu de la CSS 2, fundația carierei mele. A urmat Viorel Dumitrescu, la Juventus Colentina, care era portarul echipei de seniori dar care, după antrenamente, pregătea portarii juniori. După mai multe ședințe, el mi-a introdus în creier: „Ciprian, tu vei fi portarul naționalei României! Băi Ciprian, tu ai tot ce îți trebuie că să ajungi așa!”. Am tremurat atunci, dar mi-am spus că trebuie să fac orice îmi stă în putință, că poate are dreptate. Și a avut.
Cine ți-a oferit debutul în Liga 2?
Marin Barbu sau „Magiun” cum îl știe lumea fotbalului, fost jucător excepțional și antrenor cu un rol important în dezvoltarea mea fotbalistică. Apoi, impact major a avut Neluțu Sabău la Bistrița. De la el am învățat cele mai multe lucruri în fotbal! Cum să-mi dirijez apărarea, cum să gestionez fazele fixe, poziționarea funcție de adversar, tehnica de preluare a balonului pe poziție viitoare, cum să mă avantajez… Enorm de multe lucruri, repet, cele mai multe!
Chiar, când ai avut primul antrenor de portari cu adevărat?
La Bistrița, pe Rică Nalați, tatăl fotbalistului Adrian Nalați. Au urmat apoi Eugen Nae, colaborare excelentă care ține și azi. Martin Tudor, cu care am lucrat puțin timp, dar extrem de intens. Florin Tene, cu care am lucrat excelent la Steaua, dar și la naționala de tineret. Mai departe, Leo Toader, cu care m-am completat perfect și cu care m-am reîntâlnit la echipa națională. În general am avut o relație foarte bună cu toți antrenorii de portari, plus că de la fiecare am învățat câte ceva. Dacă am omis pe cineva, să fiu iertat, n-am făcut-o voit! Și vreau să revenim…
Revenim la antrenorii principali?
Da, pentru că trebuie să îmi exprim recunoștința pentru nea Piți. Un manager excepțional, nu există ceva să nu știe Victor Pițurcă la o echipă și nici ceva să nu poate să rezolve! Cu el, îți era frică să te relaxezi și o secundă măcar la antrenament. Pentru că nu mai jucai! Și așa trebuie să fie, în viziunea mea. Disciplină totală, că altfel nu se poate! Nu în ultimul rând, Laurențiu Reghecampf. Foarte bun antrenor, foarte bun, am devenit campioni împreună și am obținut succese europene extraordinare.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER