Coregrafia „Doar Dinamo București!”, explicată de un sociolog devenit „ultras dinamovist”: „Nici primul, nici ultimul Cal Troian”
de Dinu GUȚU
Săptămâna trecută un bun amic de peluză mă roagă cât se poate de respectuos să merg până la Arena Națională și să pozez la o rezoluție cât mai mare Peluza și Tribuna II de pe stadion, pentru a afla cu exactitate numărul de scaune, pentru viitoarea noastră coregrafie. Sunt ușor confuz, Steaua este gazdă la următorul meci, și pentru dinamoviști e rezervată doar Peluza. Aseară, butonând pe TV rămân mut de uimire când citesc mesajul coregrafiei steliste: „Doar Dinamo București”, și-nțeleg de ce am pozat sectoarele Tribunei.
Coregrafia dinamoviștilor este astăzi cap de afiș pentru mai toată presa sportivă internațională. Dar ce-i mai curios e că gestul de aseară face parte dintr-un specific cultural mai larg al masculinităților noastre locale. Dacă pentru alți suporteri, așa cum s-a văzut pe la ultimul Euro, forța fizică și ideea de fair fight primează, atunci pentru ai noștri a te impune înseamnă să fii subversiv și șiret, să improvizezi și să ai imaginație, să te descurci cu alte cuvinte. E ca o metaforă a valorilor prețuite în tranziția noastră. Toate pentru a valoriza supremația simbolică a unui grup făță de altul.
Acesta nu e primul și nici ultimul Cal Troian din Odiseea acestei rivalități. Acum câțiva ani torțele introduse de dinamoviști pe Ghencea au fost băgate în mingi de fotbal aruncate de jucători, iar într-un alt sezon suporterii mai bine făcuți au purtat tricouri ale unei celebre firme de pază pentru a intra necontrolați în Peluză. Coregrafia în cultura ultrașilor reprezintă un potlach, un ritual care pe de o parte trebuie să consemneze o rivalitate și apoi trebuie să demonstreze forță și unitate de grup. E ca într-un joc al oglinzilor orgoliilor și identităților.
De data aceasta, dinamoviștii s-au întrecut pe sine, schimbând regulile jocului de dragul spectacolului. Au realizat o coregrafie ridicată inconștient de cetățenii steliști și au atacat simbolic teritorialitatea „Celuilalt”. Lupta pentru „simbolul tare” al rivalilor, sau pentru cuceriea teritorială a „pubului celuilalt” la huligani și a steagului sau peluzei adverse la ultrași, constituie un exemplu postmodern de folosire a spațiului simbolic. Așa cum spune socilogul Anthony King: este inventat un spațiu discret, care trebuie apărat, pretext pentru „confruntări cu ceilalți, prin construcții simbolice imaginare în acord cu noțiunile de onoare și masculinitate”. Dinamoviștii nu numai că au cucerit tribuna stelistă și admirația publicului neutru, dar au și poluat simbolic spațiul sacru al adversarilor, fără forță ci prin ingeniozitatea unui copywriter demn de un premiu la Cannes.
Cine este Dinu Guțu
Dinu Guțu este absolvent de științe politice (studii de licență și masterat) la SNSPA. Doctor în sociologie. Revoluția„ultrașilor”: Antietatism, violență simbolică și potențial insurecțional în cadrul fenomenului „Ultras” (2012), Ultimii oameni. Etnografia unei Peluze (2015). Un interviu despre sociologia tribunei de fotbal puteți urmări aici:
http://www.mediafax.ro/life-inedit/omul-si-gandul-dinu-gutu-de-la-cetatean-la-ultras-sociologul-echipei-dinamo-bucuresti-video-15388159