Corporatist, maratonist, recordman. Om normal. Povestea fascinantă a lui Andrei Roșu, solistul devenit la 33 de ani alergător de top

Am ajuns la interviul cu Andrei Roșu cu mașina. Lucrează la o bancă, în nordul Bucureștiului. Am găsit cu chiu, cu vai un loc de parcare cam departe, la vreo 100 de metri de clădirea de birouri. Am mai și întârziat vreo 15 minute, dar tot am stat mai bine de-o oră, timp în care am fost încă o dată fascinat de povestea muzicianului devenit corporatist, apoi maratonist direct de pe canapea. Paragrafele scrise cu italic în continuare sunt cuvintele lui, împletite pe lângă gândurile mele.

 

Mergeam doar cu mașina, mai aveam și mania de a găsi loc de parcare fix în fața ușii. De la etajul 1 la 2 mergeam cu liftul. Aveam vreo 75 de kg. Nu mâncam foarte prost, adică nu mâncam doar ceafă de porc și cartofi prăjiți, dar mâncam mult seara. Și e un cerc vicios, apoi mănânci puțin dimineața și tot așa. Lucrând într-o multinațională, în fiecare zi era ziua cuiva, aducea prăjiturele și așa înlocuiam și masa de prânz.

 

N-apucasem să mânânc nimic înainte să ajung la Andrei. Mi-a oferit o cafea și o apă într-o sală de ședințe de la Unicredit Leasing. O sală excesiv de ordonată. E îmbrăcat office, iar la gât, pe legitimație, scrie „Management and Strategy Consultant”.

 

Sportul m-a disciplinat. Nu în sensul de armată. Sunt mai organizat. Se reflectă și în ceea ce fac la birou. E gol biroul meu, toată lumea se întreabă dacă fac ceva. Când eram artist toți se întrebau ce căutam acolo, în lumea muzicală, că sunt prea serios. Când am ajuns aici, toți mă întrebau ce caut în domeniul financiar, că sunt creativ.

 

Zâmbește, dar oricum mi-era greu să cred că îl bănuiește cineva de a nu face nimic. Nu e omul care să stea degeaba. În 2009 a decis să uite canapeaua și să alerge un maraton. Avea 33 de ani.

 

Fiul meu avea un an. Am observat și eu și soția că deja voia să mănânce ce aveam în farfurie. Dacă noi stăm în casă vrea și el să stea, să se uite la televizor. Am zis că trebuie să schimb ceva. Începea să ne imite. Eu stăteam cu telecomanda, el lua telefonul și mă copia. Mă și vedeam peste 30 de ani cu 30 de kg în plus, pe canapea, eu mâncând chips-uri, el niște copane, și plângându-ne soarta, acuzând guvernul și criza mondială, mutând responsabilitatea în timp ce mai băgăm o ciocolată și o bere.

 

Recunosc bine peisajul. Dar mi se pare al naibii de greu și doar să-mi imaginez că peste șase luni aș putea alerga un maraton. Trebuie să fie ceva la mijloc. Trebuie să fie un trecut de sportiv în spate.

 

Am zis că trebuie să schimb. Fiind o fire comodă, am zis să aleg un maraton extrem. Dacă aleg unul de oraș există riscul să mă opresc la o terasă. Am ales Polul Nord! Eram mai friguros și mi-a trimis o colegă la mișto un mail cu maratonul de la Polul Nord. Cred că pentru tine e potrivit, mi-a zis râzând. Nu știam că există așa ceva. Am vrut să șterg mailul, dar mi-a rămas în minte. Era în aprilie anul următor. Antrenamentele le-am început în ianuarie. Nu eram de luat cu macaraua de acasă, probabil că dacă alergam după un autobuz îl prindeam. Dar cele 12 kg în plus se simt, sunt ca un rucsac de 12 kg în spate. Nu țineam la alergare. Tentative am mai avut, cam o dată pe an făceam un Herăstrău, adică 6 km, cu opriri. În 2008 mergeam o dată pe săptămână la fotbal. Poate a fost un avantaj că, nefăcând sport de performanță, sunt destul de odihnit, articulațiile sunt ok.

 

Incredibil. Trebuie ca măcar pregătirea ulterioară să fie ceva spectaculos. Cum ajungi dintr-un om obișnuit, mai degrabă inactiv, să termini un maraton?

 

Pasul principal, din experiența mea, e să te înscrii. Înainte să începi antrenamentele. Eventual să plătești ceva, taxa de înscriere, hotelul, orice. Poate unul din străinătate, să coste mai mult. Poate și un loc deosebit, să fie ținut minte, să fii motivat și să ajungi acolo. Să nu mai poți să dai înapoi. În 3-4 luni orice om se poate antrena pentru un maraton. Maratoanele de oraș sunt bune pentru început, chiar dacă eu am ales altceva. E multă lume, nici nu știi când ajungi la km 10-15, ești dus de val.

 

Pare cel mai simplu lucru din lume. Mai ales că-l faci de la birou, pe calculator, fără să te ridici de pe scaun.

 

Pasul al doilea e să-ți cauți pe net un plan de antrenament. Există acum o grămadă de site-uri, de aplicații. Eu mă antrenez doar dimineața, când nu sunt nici la birou, nici cu familia. Pot să mă concentrez pe ce am de făcut. Dacă aș face seara nici n-aș putea să dorm bine, dar sunt colegi care se antrenează seara.

 

Deci tot pe internet, tot de la birou. Mă gândesc totuși că alergatul propriu-zis nu poate fi rezolvat la fel de ușor.

 

Apoi trebuie să te ții de planul de antrenament. Dacă acolo scrie că luni și miercuri trebuie să alergi 10 km, iar marți 20 de km, asta să faci. Din fericire, alergarea nu presupune un echipament sofisticat, ca să găsești scuze. Pantofi de sport oricine are în casă.

 

Și cu mâncarea ce facem? Cu prânzul de la miezul nopții, cu micul dejun sărit?

 

Nutriția vine de la sine. N-am avut niciun stres. Când alergi organismul îți spune ce să consumi, nu poți să-l păcălești. Mănânci zece chiftele și te așezi pe canapea și te uiți la film, poate iei o pastilă că te doare stomacul, mai bagi șapte deserturi și te culci. Dar dacă faci la fel și vrei să alergi le simți rău. Nu trebuie să ai stres ca începător ce să mănânci, descoperă fiecare. Cu cât alergi mai mult îți dorești o dietă adecvată.

 

Gata? Dar ce facem când plouă, când ne aleargă câinii, când pur și simplu nu mai putem?

 

Cel mai greu e să faci primul pas. De obicei scuzele apar în perioada asta. N-am cu cine să alerg, sunt câini, arăt ciudat în pantaloni de Hamlet, ce zic vecinii. Primele săptămâni sunt grele, chiar primele zile. Mai ales că eu am început iarna. Important e să-ți amintești permanent de ce faci asta. Nu cred că poți dacă te apuci doar pentru că e la modă. Trebuie să ai un obiectiv.

 

Andrei face asta deja de aproape patru ani. Își fixează obiective care mai de care „mai imposibile”.

 

Riscul de a te întoarce la canapea după ce ai terminat primul maraton e mare. Zici să iei o pauză, care poate să dureze o lună, două, un an, doi, trei. Ajungi ca Al Bundy de a avea aceeași poveste cu cele 4 touchdown-uri reușite în liceu. Atunci am zis să nu rămân cu primul maraton, mi-am propus cele 7 continente, pe un an de zile. În iulie eram deja în Australia la un nou maraton. Apoi mi-am propus un ultramaraton pe fiecare continent.

 

Povestea continuă. Are 37 de ani, dar mă convinge și că vârsta contează prea puțin. Există un fascinant jurnal (online, bineînțeles) pe www.andreiroșu.org. Da, e vorba chiar de băiatul care în anii 90 cânta în trupa Gaz pe foc și apărea pe coperta revistei Popcorn.

 

La 16 ani, în liceu, după ore mergeam și cântam. Percepția era că dacă o să cântăm o să avem multe iubite. A fost mereu hobby pentru mine, n-am abandonat studiile niciodată. După vreo opt ani a trebuit să aleg. Nu mai puteam la 30-35 de ani să-mi depun CV-ul pentru prima slujbă calificată. Viața de artist e frumoasă, te trezești la 12, n-ai responsabilități, intri în studio, cânți, n-ai grija vieții de mâine. Dar nu mă reprezenta modul ăsta de viață, să nu știu ce se întâmplă mâine, peste o lună.

 

Ne apropiem de final. Mă visez terminând un maraton, iar gândul nu mai îmi e la locul în care mi-am parcat mașina. Iar pentru asta trebuie să-i mulțumesc unui om, pe cât de simplu, pe atât de fascinant.

 

Se spune că fiecare maratonist influențează 20 de oameni. Redefinim normalitatea. Normalitatea e cea în care mișcarea e un proces de igienizare, ca spălatul pe dinți sau dușul, nu trebuie să fie o excepție. În țări pe care noi le numim civilizate sau avansate, e o cultură a alergatului.

 

Cu puțin noroc, și ceva mai multă ambiție, Andrei va putea spune că a influențat cel puțin 21.