La început a fost „nebunul ăla”, apoi s-a trecut la „omul chiar știe ce face”, pentru ca, în final, toți – jucători, tehnicieni și ziariști, mai ales ultimii – să admită că „e genial”! Viorel Mateianu este acum o legendă. Lumea fotbalului recunoaște, în unanimitate, că a contribuit enorm la dezvoltarea jocului la finele anilor 70 prin felul în care a pus în practică proiectul cunoscut drept „fenomenul Baia Mare”. Și nu numai atât. Printre discipolii lui Mateianu se numără nimeni altul decât Mircea Lucescu, cel care, la începuturile carierei, n-a ezitat să „fure” meserie de la Viorel. În acei ani însă, omul nu exista în afara sistemului. Iar pe Mateianu, ideea de a revoluționa fotbalul pe cont propriu avea să-l ducă la pierzanie. În loc să cunoască binemeritata glorie, acest geniu avea să sfârșească marginalizat, acuzat de tentativă de lovitură de stat și exclus din circuit. ProSport vă prezintă în continuare povestea tristă a omului căruia i s-a răpit dreptul de a deveni cel mai mare antrenor din istoria României.
„Totul a început în vara anului 1976”, povestește Mihaela, fosta soție a lui Mateianu (prima femeie procuror din România!), stabilită de câțiva ani la Craiova. Acum, când vorbim, are în față vreo cinci caiete groase, pline cu decupaje din ziare de pe vremea când Viorel Mateianu juca sau antrena. N-a aruncat nimic! Totul a rămas acolo, în filele îngălbenite de timp. Poate că amintirile răscolesc, dar fără ele nu putem trăi. „Atunci, Progresul l-a dat afară după ce, în doi ani, promovase echipa din «B» în «A». A pierdut primul meci acasă, cu Craiova lui Balaci, 1-5, și l-au dat afară. La doar câteva zile după aceea a venit la noi neamțul Treitl, care era conducător la FC Baia Mare. Ca să-l convingă pe Viorel, i-a oferit 50.000 de lei pentru șase luni. Și din șase luni s-au făcut apoi aproape cinci ani, cea mai frumoasă perioadă a carierei lui de antrenor!”.
A revoluționat sistemul de pregătire
FC Baia Mare era atunci în Divizia B, iar Mihaela spune că „a fost greu pentru Viorel să le câștige oamenilor încrederea în el și în echipă. Acolo erau mulți mineri, oameni dintr-o bucată. De-aia l-au și iubit atât de mult apoi, pentru că nu le-a înșelat așteptările”. În doi ani, FC Baia Mare a promovat în Divizia A cu Mateianu la cârmă. Minunile, însă, de-abia acum urmau. „Mai întâi, în perioada de pregătire, i-a uimit pe toți, neducându-și jucătorii la munte, cum făceau toate echipele. El a luat-o din Moldova și, până la Baia Mare, se oprea în fiecare oraș și juca împotriva formațiilor locale. A jucat atunci 18 meciuri în 20 de zile! «De ce să-i urc la munte? Ce antrenament mai bun poate fi decât meciul?», spunea el. De asemenea, altă premieră, nu făcea cantonamente înaintea partidelor. Jucătorii veneau la stadion direct de acasă. «De ce să-i scot pe jucători din mediul lor obișnuit?». Construise o adevărată familie la Baia Mare. Mergeam cu toții la teatru, la film, la un grătar sau vara la mare, în vacanță. Cu metodele astea noi ale lui n-a trecut mult până când și-a atras invidia antrenorilor mai vechi”.
De la „momeala mică” la „sacul fără fund”
În primul sezon de «A», 1978-1979, la jumătatea turului, Baia Mare avea patru puncte peste a doua clasată. Rând pe rând, Steaua, Dinamo și Craiova au plecat cu coada între picioare din „Dealul Florilor”, iar lumea fotbalului vorbea doar despre „momeala mică”, „momeala mare”, „șarpele” sau „sacul fără fund”, celebrele scheme ale lui Mateianu. „Nu știu nici eu de ce le-a spus așa”, mărturisește fosta soție. „Poate ca să le facă mai atractive. Știu doar că stătea ore întregi pe teren cu jucătorii, ca să le exerseze. Cred că le puteau aplica și cu ochii închiși. Cum au apărut ideile, schemele astea? Din capul lui! El le inventa. Stătea nopțile și scria, desena, făcea mii de desene, iar dimineața îmi arăta mie și îmi povestea: «Uite de ce așa aici și de ce așa aici!». Nu înțelegeam nici cinci la sută, dar el avea nevoie să se confeseze cuiva. Fotbalul era pe primul loc, apoi noi, familia”. După doi ani, în care a terminat o dată pe locul 5, apoi pe locul 4, a urmat căderea. Iar în primăvara anului 1981, când echipa se bătea la retrogradare, demiterea. „La belle epoque” se încheiase.
Nopțile tactice cu Lucescu
Mihaela Mateianu povestește și despre prietenia lui Viorel cu Mircea Lucescu (foto): „Erau amândoi foarte pasionați. Mircea mai venea uneori pe la noi, la Baia Mare, și stăteau toată noaptea, vorbeau, desenau scheme. Dimineața găseam caiete pline cu scheme de joc. Mircea a fost să-i vadă și antrenamentele, o dată chiar cu toată echipa Corvinului! Dar, spre deosebire de Viorel, Lucescu a fost mai pragmatic, mai cu picioarele pe pământ. Viorel era un visător, un idealist. La el, dacă mergea ceva bine, trebuia să umble el, să aducă ceva nou, ca să meargă și mai bine. Oricum, Lucescu l-a apreciat mereu pe Viorel, dovadă că la moartea lui a spus: «Înaintea mea a fost Mateianu!»”.
Prieten cu Birlic și Florin Piersic
În anii 60, între fotbaliștii de la Progresul și actorii Teatrului Național exista o strânsă legătură. Primii mergeau la spectacole, iar actorii veneau la meciuri. Mateianu își făcuse mulți prieteni printre artiștii de la Național, care i-au dăruit un album cu dedicații la împlinirea vârstei de 30 de ani, printre acestea remarcându-se cele ale lui Florin Piersic, Grigore Vasiliu Birlic, Emanuel Petruț sau Dem Rădulescu. „Mai târziu – povestește fosta soție -, în anii 70, când Viorel antrena Progresul, Dem Rădulescu și Mihai Fotino, mari fani ai echipei, veneau deseori la noi acasă”.
Ce se joacă astăzi în fotbalul mare noi jucam acum 30 de ani! Nea Vio era uluitor Alexandru Terheș, fost fotbalist FC Baia Mare
Mateianu a fost primul care a adus la noi organizarea jocului, sincronizarea jucătorilor. Eu l-am admirat foarte mult, a fost un pionier în fotbalul românesc. Era sclipitor de inteligent Mircea Lucescu, cela mai cunoscut antrenor român și discipol al lui Mateianu
„Tovarășe Mateianu, trebuie să pierdem cu Steaua!”
Mateianu a ajuns în vara lui 1988 la FC Bihor, unde a disputat celebrul meci cu Steaua, din 25 septembrie, etapa a 7-a. Orădenii au pierdut cu 2-3 după un meci în care au condus cu 2-1, dar pe care n-aveau voie să-l câștige. Asupra antrenorului s-au făcut presiuni infernale, arbitrii au furat ca-n codru, iar centralul Constantin Gheorghe „Vâlcea” (foto jos) a prelungit meciul până când Steaua (aflată în cursă umăr la umăr cu Dinamo pentru câștigarea titlului) a reușit să înscrie golul victoriei.
Roș-albaștrii nu mai pierduseră de doi ani în campionat. Povestește fosta soție a lui Mateianu: „Cu câteva zile înaintea partidei, pe Viorel l-au chemat în biroul primului secretar al județului, Sorcoiu, care i-a spus direct că «trebuie să pierdem cu Steaua!». Și Sorcoiu, la rându-i, fusese sunat de Ilie Ceaușescu. Viorel i-a răspuns însă că el nu poate merge la jucători să le ceară așa ceva. Cristian Gațu, omul Stelei pus președinte la FC Bihor, era între ciocan și nicovală… Și a venit ziua meciului. 2-1 după prima repriză pentru Bihor, iar la pauză Viorel a fost anunțat să meargă la telefon că-l caută Ceaușescu! Nu i s-a spus însă care dintre ei… S-a dus la telefon, dar între timp de la București se închisese. Când s-a îndreptat spre bancă, pentru repriza a doua, s-a intersectat cu Costică «Vâlcea», arbitrul acelui meci. «Ce facem, Viorele?», l-a întrebat arbitrul. «Nu mă mai interesează, eu am demonstrat ce aveam de demonstrat, fă ce vrei!», i-a răspuns soțul meu. În minutul 86, «Vâlcea» le-a dat un penalty celor de la Steaua, iar după vreo șase minute de prelungiri, Steaua a marcat golul victoriei. A doua zi, Viorel a fost chemat iar în biroul primului secretar, care i-a spus: «Tovarășe Mateianu, ai fost la șase minute să schimbi o întreagă conducere de județ!»”. Pentru a înțelege ce însemna, în acele timpuri, o prelungire de șase minute a unui meci, trebuie menționat că, înainte de 1989, în fotbal arbitrii dădeau foarte rar 60 sau 120 de secunde de timp suplimentar. Regula minutelor adiționale în funcție de evenimentele de pe teren a apărut începând cu 1990.
Primul român ofertat de Real Madrid În 1957, Viorel Mateianu a făcut parte din lotul național de juniori care a evoluat la turneul final UEFA desfășurat în Spania. Pe vremea aceea juca atacant, abia mult mai târziu a trecut pe post de conducător de joc. „La acel turneu final a fost impresionant, iar celebrul ziarist interbelic Pamfil Șeicaru, stabilit în Spania, a fost mandatat de cei de la Real Madrid să-l convingă pe Viorel să rămână în Spania. Îi ofereau bani foarte mulți la vremea aia, iar Șeicaru s-a ținut după el până la graniță, doar-doar l-o convinge. Viorel era însă genul atașat de casă, de țară”, dezvăluie Mihaela Mateianu.
„A cedat după două luni”
„Viorel n-a înțeles niciodată de ce o echipă de valoare europeană, cum era Steaua, avea nevoie de așa ceva! Dar nu merg nici pe varianta că din cauza Stelei a făcut el accidentul cerebral în urma căruia i s-a tras, mai târziu, sfârșitul. Au fost multe meciuri din astea, iar stresul unui antrenor este foarte mare. El a clacat la două luni după jocul cu Steaua și la două zile după ce fusese net dezavantajat într-un meci la Moreni”, spune soția fostului antrenor. Flacăra Moreni era o altă echipă a regimului, satelit al dinamoviștilor și propulsată prin toate mijloacele spre cupele europene. În acele timpuri, valoarea nedublată de calitatea de protejat al sistemului comunist devenea un defect adesea fatal.
În noiembrie 1988, la trei luni după oribilul meci cu Steaua, Viorel Mateianu suferea primul accident cerebral, cu pareză pe partea stângă. „Totuși, după recuperare, putea să meargă, să facă lucrurile singur”, spune Mihaela. Dar viața de antrenor se sfârșise. În 1994, Mateianu a făcut al doilea accident. De data asta, nu s-a mai putut mișca. N-a mai ieșit din casă până când a încetat din viață, pe 25 noiembrie 1997.
Când merg la Baia Mare pentru întâlnirea anuală cu foștii jucători ai echipei, mulți tineri mă salută. Ei nu l-au văzut niciodată pe Viorel, dar îl știu din poveștile taților sau bunicilor. Asta îmi arată cât de mult a fost el iubit acolo Mihaela Mateianu, fosta soție a antrenorului
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER