Cu bisturiul spaniol în mână!** Un medic român, specializat în accidentările la genunchi, face carieră în orașul „Extratereștrilor”
Actual medic în Barcelona, Dragoș Popescu observă cum aproape orice accidentare suferită de un fotbalist poate fi tratată cu succes
Acesta recunoaște că a cochetat cu fotbalul, dar că nu ar fi adus mândrie familiei dacă ar fi rămas pe postul de fundaș
Fiul lui Mac Popescu povestește cum a avut loc tranferul lui Hagi la echipa din Regie
Pentru un student de la Facultatea de Medicină, perioada în care România îi este casă are, de cele mai multe ori, perioadă de valabilitate. Durează, de la caz la caz, de la primul curs introductiv în ale domeniului și până la prima ofertă din străinătate. Acolo sunt condiții. Acolo sunt bani. Acolo ai timp liber și te bucuri de aprecieri. Aici strângi frustrări și, când și când, poate și un ban, deși e cumplit de greu să te descurci cu un salariu de rezident. Dragoș Popescu a părăsit România, când avea 22 de ani, cu gândul să se întoarcă. N-a mai făcut-o. Acum are 35: „Plecasem pentru a-mi face specializarea în Barcelona. La final, mi-au propus un post acolo și doar nu eram nebun să spun «Nu, eu vreau să mă întorc în România!»”. Așa că a rămas în capitala Spaniei, acolo unde este ortoped: „Lucrurile sunt diferite în Spania. Un doctor se ocupă de o articulație. Atât. Rar se întâmplă să facă mai mult de atât”. Ridici ușor sprânceană și în minte îți vin momentele în care o asistentă oarecare, dintr-un spital de stat, mai avea puțin și lua bisturiul în mână, să te opereze: „Că suntem prea puțini și doamna doctor e plecată”, explica ea senină.
Accidentările fotbaliștilor, specialitatea doctorilor
„Mă ocup doar de genunchi. Am tratat câțiva fotbaliști, dar nu din prima Ligă. Ei au, de regulă, medicii lor. Rar se întâmplă să ceară a doua părere”, începe Dragoș să povestească. E de trei zile în România. Mai stă două. Fiecare explicație îi este însoțită de un gest, de parcă s-ar întoarce cu ochii minții în cabinetul din Barcelona: „Medicina a evoluat și continuă să facă asta. Sunt dese exemplele în care fotbaliștii revin pe teren după mult mai puțin timp decât era preconizat în presă. Se pot face transplanturi care până mai ieri erau imposibil de imaginat. Acum, o accidentare rar este echivalentă cu o ieșire definitivă din lumea sportului. Exista opțiuni. Ehe, câte opțiuni”, continuă la fel de implicat. Nu mai suntem în casa părinților. Cumva, camera a devenit cabinet medical.
„Vreau să schimb lucrurile!”
Nu-i greu de remarcat regretul din glasul său atunci când vorbește de reîntoarcea în Barcelona. La fel de ușor începi să te întrebi ce i-ar putea lipsi lui Dragoș Popescu și cum anume ar putea România să compenseze pentru el. Explicația nu se lasă așteptată, semn că nu suntem nici primii și, cu siguranță, nici ultimii care își pun astfel de întrebări: „Mi-e dor. Nu-i suficient să vin o dată, de două ori pe an. Am aici familia, prietenii și, deși Barcelona mi-e dragă, tot în București m-aș întoarce. Lucrez acum la asta. Mă întorc doar dacă am niște condiții similare. Vreau să schimb lucrurile, dar pentru asta am nevoie de sprijin. Încerc să-l obțin”. Își prezintă planurile cu o ușurință ieșită din comun și, în felul acesta, oferă o fărâmă de speranță că ceva se poate schimba în sistemul de care fug toți, pe cât posibil și pe pragul căruia rar calcă fotbaliști români. Privindu-l pe Dragoș Popescu și revenind mereu în cabinetul modern din Spania, înțelegi și de ce. Are o sclipire în ochi atunci când vorbește de meseria de ortoped, una care apare și la ai noștri, dar doar atunci când mâna parcurge traseul geantă – halat.
Fiul lui Mac Popescu
Numele „Dragoș Popescu” nu înseamnă nimic pentru aceia care nu sunt familiarizați cu domeniul medicinei ori pentru cei care n-au urmărit fotbalul românesc de dinainte de revoluție. Că fie nu erau născuți în acea perioadă, fie nu erau interesați să afle detaliile legate de acest sport. Când este întrebat de tatăl său și de pasiunea lui pentru fotbal, Dragoș zâmbește. Nu mai suntem în cabinetul din Barcelona, acum ne întoarcem în camera de zi, dar 30 de ani în timp, când Emil Popescu era președintele Sportului Studențesc, îl aducea pe Hagi în București și făcea performanță cu un club care astăzi nu se mai regăsește în primul eșalon: „Tata era pasionat de fotbal. Rar mi-a fost dat să văd una ca asta. Investea sufletește mai mult decât o facea financiar. Clubul ăla, perioada aia au fost, pentru el, una dintre cele mai frumoase”, povestește acesta.
Întâi cu mingea, apoi cu bisturiul
Există o regulă nescrisă în familiile din România. Și poate că nu numai aici, dar e ușor să generalizezi despre propria-ți țară. Dacă tatăl e medic, fiul îi va călca pe urme. Daca el este fotbalist, se va întâmpla același lucru. Meseria se transmite asemenea informației genetice. Ori, cel puțin, există tendința să se întâmple asta: „Am încercat și eu fotbalul, trebuie să recunosc. Exista o oarecare presiune involuntară, primită nu de la ai mei, ci mai degrabă de la cei din jur. Tata avea un nume important în fotbal, toți presupuneau că îl voi duce mai departe”. Nu s-a întâmplat. „Jucam prost. Prost, prost. Eram fundaș central. În fine, încercam să fiu unul. La scurt timp, am descoperit medicina. Din fericire”. Nu se mai simte în niciun fel obligat să se implice în sport, nici măcar ca acționar: „Am văzut cum tata se consuma zilnic și își făcea griji. Iar fotbalul, pe atunci, nu era nici măcar pe jumătate la fel de complicat cum e acum. Și cel românesc… Mai bine nu”.
Gheorghe Hagi și familia Popescu
Mac Popescu, tatăl lui Dragoș, acum în vârstă de 74 de ani, rămâne în memoria suporterilor drept omul care l-a adus pe „Rege” în fotbalul din Capitală, într-o perioadă în care multe echipe își exprimau interesul pentru el: „E amuzant cum i-a convins tata pe părinții lui Hagi. S-a dus la ei, la Constanța, și pe lângă contract, le-a oferit argumentul pe care niciun părinte nu avea cum să-l ignore. La Steaua, dacă te transferai, deveneai «căpitan». Ei, la Sportul, deveneai «student». În secunda următoare, îmbrăca tricoul alb-negru”. De acolo, cariera lui Gheorghe Hagi a luat-o pe drumul deja cunoscut.
Telefonul sună. Din trecut, revenim în prezent. Și noi, și Dragoș Popescu. Stabilește, rapid, o ultimă întâlnire înainte de plecarea în Barcelona. N-ar vrea să facă asta. Dar uneori trebuie să fim guvernați doar de rațiune și atât, indiferent că suntem medici, jurnaliști ori profesori. Indiferent că îngrijim fotbaliști ori familii. Indiferent că îl avem ca tată pe cel care l-a pus pe harta marilor echipe pe Hagi sau pe un om simplu, care s-a străduit o viață întreagă să ne ofere ce-i mai bun. Iar Dragoș Popescu nu este o excepție de la regulă. Pleacă însă cu o sclipire în ochi. O recunoști, i se datorează meseriei pe care o practică. Și, momentan, îi umple dorul de țară.
Barça e un fel de cult în capitala Catalunyei. Când echipa are un meci, indiferent că-i important ori nu, se poate simți în aer entuziasmul
Dragoș POPESCU, medic ortoped Barcelona
Barbu Emil Popescu, fostul președinte al Sportului Studențesc, se numără printre fondatorii unuia dintre cel mai popular club din Centrul Vechi al Bucureștiului: „Club A”