Cum a întors Rapid armele

„Feroviarii” au fost, după 1944, prima mare echipă care a făcut
pactul cu noua orânduire bolșevică. Giuleștenii sunt singurul club
interbelic important care a supraviețuit represiunii comuniste

În peisajul „underground” al sportului românesc din primele
decenii ale secolului trecut, pe care ProSport l-a creionat deja în
primele trei episoade ale serialului „Blaturile fotbalului”, un
stil nou, foarte agresiv, și-a croit drum începând cu anii 40:
abuzurile făcute pe linie ideologică și rasială. În partea de azi a
demersului nostru vom descoperi cine a adus în România sportul de
partid și ce mare echipă a deschis cutia Pandorei, făcând pactul cu
invadatorii sovietici.

După 1944, odată cu ocuparea României de Armata Roșie, procesul de
bolșevizare a țării s-a resimțit imediat și în sport. Printre
primele măsuri ale comuniștilor a fost aceea de înființare a unei
autorități sportive în paralel cu cea deja existentă. Uniunea
Federațiilor Sportive din România (UFSR) s-a trezit dublată de
emanația guvernului de ocupație, Organizația Sportului Popular
(OSP). Începând din septembrie 1944, odată cu înființarea OSP,
procesul de înghițire a fenomenului sportiv din România s-a
accelerat. În final, OSP avea să preia total frâiele, iar UFSR va
fi dizolvată în martie 1946.

Același destin dramatic avea să-l aibă și Gazeta sporturilor,
ziarul de specialitate fiind mai întâi concurat prin apariția, în
martie 1945, a cotidianului Sportul popular (oficiosul OSP). După
doi ani de luptă inegală, Gazeta avea să se închidă în aprilie
1947

Rapid și
Juventus s-au „sindicalizat” benevol

Principalul scop al noii puteri a fost, în primii ani de după 1945,
schimbarea sistemului bazat pe proprietate privată. În fotbal,
acest lucru se traducea prin eliminarea echipelor particulare și a
profesionismului. OSP a cerut, încă din primăvara lui 1945,
„sindicalizarea” echipelor, adică trecerea cluburilor în
proprietatea „oamenilor muncii” și desființarea noțiunii de
profesionist plătit doar ca să joace fotbal.
Evident, ideea a fost întâmpinată aproape pretutindeni cu
reticență. În București, la începutul anului 1946, dintre cele opt
echipe care contau – Carmen, Venus, Unirea Tricolor, Sparta,
Universitatea, Ciocanul, CFR și Juventus -, doar ultimele două
„întorseseră armele”. Celelalte șase formații au încercat fie să
„fenteze” ordinul prin măsuri de fațadă, fie să se opună.

Carmen a
rezistat până la sfârșit

A fost o luptă dură, dar pierdută dinainte de vechea societate din
România. Carmen, echipa „tăbăcarilor”, proprietate a magnatului
Mociorniță, a rămas pe poziții până la sfârșit, în ciuda tuturor
amenințărilor, șicanelor și sancțiunilor. În final, în vara lui
1947, ultimul club profesionist din România avea să fie
desființat.

Venus, echipa boierilor, s-a sindicalizat forțat, dar tot n-a
scăpat. „Negrii din Splai” au retrogradat, succesiv, până în Liga a
IV-a, iar în 1949 au dispărut.

Unirea Tricolor, formația susținută de negustorii din Obor, a fost
obligată să accepte, în 1947, fuziunea cu clubul Ministerului de
Interne, gruparea rezultată având să fie botezată Dinamo.

Ciocanul, echipa evreilor, a fost, de asemenea, absorbită de
Ministerul de Interne în 1948.

Sparta și Universitatea, două formații rezultate din scindarea
Sportului Studențesc, s-au reorganizat conform modelului impus pe
parcursul anului 1946.

În cazul celor de la Rapid și Juventus n-a fost nevoie de nicio
presiune. Cele două se afiliaseră deja, benevol, la sindicatele
ceferiștilor și, respectiv, muncitorilor din petrol și gaze.

În ziarul „Liberalul”, din 6 noiembrie 1946, rapidiștii erau
învinuiți că fac campanie electorală comuniștilor: „(…) În cadrul «măsurilor
sportive» de viitor, cluburile sindicaliste urmau să poarte pe
tricouri un soare BPD-ist (…). Unii dintre acești iresponsabili
s’au grăbit să execute ordinul (…). Bineînțeles că echipa
CFR-ului a fost prima care s-a conformat acestor «dispoziții
sportive»”