Cum au început blaturile în fotbalul românesc!** Aranjamentele perioadei interbelice! Un material care nu trebuie ratat

ProSport vă
propune, începând de astăzi, un demers în premieră pentru presa din
țara noastră: o istorie a blaturilor din fotbalul românesc.
Parcurgând aranjamentele interbelice de la restauranul „Mercur”,
presiunile politice ale ministrului de Interne care patrona echipa
Venus, abuzurile Miliției și ale Armatei din anii comunismului,
persecuțiile fotbaliștilor rebeli, circumstanțele dubioase ale
celebrului România – Iugoslavia 4-6 din 1977, ciudățeniile meciului
Dinamo – FC Argeș 3-4 din 1979, care a trimis titlul la Pitești,
arestările pentru corupție, teroarea din anii 80, șmecheriile care
au dus la desființarea „Ghetei de Aur”, perioada de glorie a
Cooperativei și anii din urmă, în care toate aranjamentele se fac
pe bani, vom constata că acum asistăm la perpetuarea unor cutume
vechi deja de aproape un secol.

Fotbalul românesc e măcinat acum de
blaturi, impostură, incompetență, nonvaloare, interese meschine.
Dar, dacă scotocim arhivele și vorbim cu protagoniștii
evenimentelor trecute, descoperim, indiferent de epocă, mereu
aceleași probleme. Practic, istoria fotbalului se împletește strâns
cu cea a matrapazlâcurilor. Bolile sportului nostru sunt bolile
societății românești. Întotdeauna au existat aranjamente, imixtiuni
politice, arbitri și jucători corupți, antrenori nepricepuți,
conducători interesați și oportuniști, la fel cum au fost
fotbaliști de excepție, tehnicieni de elită, șefi care au realizat
marile performanțe ale fotbalului nostru.

Diferența dintre „atunci” și
„acum”, dincolo de fluctuațiile valorice ale generațiilor, pare a
fi doar cea mediatică. Au fost vremuri în care sportul era o
componentă periferică a societății și, apoi, decenii în care nu era
voie să se scrie adevărul. La public ajungea o realitate
cosmetizată, în care „detaliile” incomode cădeau „la montaj”. Zeci
de ani, ziarele au scris doar ceea ce „era voie” să se scrie.

Deosebirea dintre scandalurile de
acum câteva decenii și cele din prezent este că pe atunci urmele
erau ascunse cu grijă, în timp ce azi faptele ies la iveală. Epoca
s-a schimbat, iar adevărul nu e întotdeauna plăcut și ușor
digerabil. Dar unul dintre drepturile pe care ți le dă libertatea
este tocmai acela de a afla adevărul.

CM din
1930

Lista participanților la prima
ediție a Cupei Mondiale, organizată în 1930 de Uruguay, s-a făcut
pe ascuns, la cârciumă, federalii tăind fotbaliști de pe listă
pentru a-și face loc
în „excursie”. Epoca romantică a fotbalului românesc nu diferă
esențial – în mod paradoxal – de vremurile actuale. Jocul se
învârtea, în anii 20-30 ai secolului trecut, la fel ca și acum, în
jurul arbitrilor, care erau „cei mai curtați”, după cum povesteau
chiar protagoniștii acelor momente. A fost perioada în care
„fluierașii” erau factotum: antrenori, conducători de cluburi și de
federație. Celebrele anecdote cu delegațiile în care sportivii erau
lăsați acasă pentru a le face loc funcționarilor sunt cu mult mai
vechi decât perioada comunistă. Aranjamentele se făceau, evident,
la restaurant – cunoscutul „Mercur”, care există și acum, ca și
atunci, în Pasajul Victoriei, din București. Ca să ajungi în vârf,
trebuia obligatoriu să treci, mai întâi, pe la cârciuma unde șefii
fotbalului trăgeau sforile. Lucrurile importante erau ținute „la
secret”, departe de urechi indiscrete, care puteau să strice
„ploile”. Totul se făcea – la fel ca și azi – pe ascuns.

Mărturiile din
„Jurnalul Montevideo”

Protagoniștii acelor întâmplări
s-au stins de mult. În urmă au rămas, însă, mărturiile scrise. Rudi
Wetzer, fost internațional, în 1930 component al echipei Juventus
București (una dintre forțele campionatului nostru pe atunci) și om
„cu intrare” la șefii FRF, a vorbit despre episoadele interesante
trăite în perioada interbelică. Reluate de Ioan Chirilă în „Și noi
am fost pe Conteverde” și „Finala se joacă astăzi”, fragmentele din
„Jurnalul Montevideo” (despre care ziaristul spunea că fusese ținut
de Rudi Wetzer pe durata Mondialului) au în centru epopeea
naționalei la prima Cupă Mondială de fotbal din istorie: Uruguay
1930. E posibil ca acest „Jurnal Montevideo” să fie doar o licență
a lui nea Vanea, pentru a apropia mai ușor cititorul de vestiarul
tricolorilor de acum 80 de ani. Dar vorbele lui Wetzer, consemnate
de un ziarist precum Ioan Chirilă, nu pot fi puse la îndoială.

Dincolo de povestea romanțată de
inegalabilul Ioan Chirilă (care a avut și privilegiul de a sta
personal de vorbă cu protagoniștii, în 1965, despre acest episod)
rămân și tușele gri ale unor întâmplări cu parfum exotic. Scrise
într-o vreme în care astfel de lucruri neplăcute nu se obișnuia și
nici nu era indicat să fie scoase în evidență, aluziile lui Wetzer
sunt cu atât mai relevante. Și ne arată că, în fond, prea multe nu
s-au schimbat în fotbalul nostru.

„Mercur”,
bârlogul blatiștilor

„20 martie 1930. Am trecut
pe la «Mercur». La «Mercur» se știe totul. Patronul pretinde că
nimic pe lume nu dezleagă limba mai bine decât Rieslingul lui,
specialitatea casei. Am prins din zbor un nume. De afacerea
Montevideo se ocupă Octav Luchide. Totul e, însă, în mare secret.
Așa e Luchide. Nu admite eșecuri.

(…) 30 martie 1930. Am fost
din nou la «Mercur». Nu pentru că mi-ar plăcea să beau. Dar sunt
singurul jucător profesionist, așa că, la 12:00, am, nu am
treabă… Și-apoi aici, la «Mercur», e bursa fotbalului. Aici se
întâmplă totul! Aici, aranjamentul proiectat la prânz, între
tuslama și cafea, se transformă în decizie oficială la cină.
Deverul cel mai mare e la amiază. Iar cei mai curtați sunt
arbitrii. Pentru că în buzunarul fiecăruia se poate afla…
fluierul de duminică”.

Un
oficial la trei jucători

„(…) La «Mercur» se știe
întotdeauna ceva în plus, dar niciodată în minus”, sună descrierea
lui Wetzer, delicat „coafată” de Ioan Chirilă, a locului unde
fotbalul românesc învăța,
încă de atunci, cum se face un blat serios. Șefii federației făceau
totul pe ascuns, conducătorii de cluburi și fotbaliștii se
ploconeau pe lângă arbitri, aranjamentele se puneau la cale între
două feluri de mâncare și un șpriț. Nimic nou sub
soare…

Firul acțiunii duce, pe 30
aprilie 1930, tot la restaurantul „Mercur”, acolo unde Costel
Rădulescu (fost fotbalist, la acea oră responsabil cu arbitrajul și
unul dintre conducătorii
FRF) îl înștiințează pe Rudi
Wetzer că România va participa la prima ediție a Cupei Mondiale, în
Uruguay. Fotbalistul află că delegația, ale cărei cheltuieli urmau
să fie achitate integral de sud-americani, cuprinde doar 15
fotbaliști, deși uruguayenii puseseră la dispoziție 20 de locuri!
Urmează un dialog stupefiant, oficialul FRF subliniind, în final,
că tot fotbalistul e cel nerecunoscător, după ce acesta protestase
împotriva restrângerii numărului de jucători în favoarea
șefilor.

„Wetzer: (…) Dar de
ce luăm numai 15 jucători?
Rădulescu: 15
jucători și cinci conducători.
Wetzer: Asta
înseamnă doar trei rezerve de câmp! Nu cumva e puțin pentru gazonul
emisferei australe, unde curge, din câte am auzit, cu oase pisate
și gaze lacrimogene? Sau vă gândiți că, la nevoie, se echipează și
conducătorii?
Rădulescu: Hai,
Rudi, monument al ingratitudinii! Bea-ți țapul și să
mergem…”.