Decontul „oamenilor cu mapa”: 0-4 cu Uruguay! De ce România a jucat slab în primul Mondial din istorie

Acest stil de lucru, în care șefii aveau prioritate în fața
jucătorilor, avea să afecteze grav, în cele din urmă, performanțele
României la prima Cupă Mondială din istorie. Pentru că un sfert
dintre membrii delegației erau oficiali, au fost lăsați acasă
fotbaliști foarte valoroși.

În prima partidă, disputată la Montevideo, pe „Estadio Pocitos”,
și câștigată în 14 iulie 1930 de tricolori, 3-1 cu Peru, jocul
foarte dur al adversarilor a dus la accidentările grave ale
fundașului Steiner (dublă fractură) și atacantului Stanciu
(deplasare de rotulă). Dintre cei 15 jucători, doi erau portari,
iar doi deveniseră indisponibili, astfel că partida decisivă pentru
calificare, disputată pe 21 iulie, cu Uruguay, pe celebrul
„Centenario”, a fost abordată de România cu o echipă improvizată,
care a și pierdut, de altfel, la scor: 0-4.

Așa cum aveau să recunoască ulterior atât Rudolf Wetzer, cât și
portarul Jean Lăpușneanu, Uruguay era superioară valoric. Dar felul
în care a fost alcătuită delegația tricolorilor le-a diminuat și
mai mult fotbaliștilor români capacitatea de a riposta pe
măsură.

În loc de concluzie, un ultim fragment din jurnalul lui Wetzer,
scris în ajunul usturătoarei înfrângeri cu Uruguay: „Mă întreb cu
cine o să jucăm? O să joace, să zicem, Czako pe fund. O să-l băgăm
pe Robe la mijloc. N-avem alegere. Astea-s mutări forțate. Ca la
șah. Ne mai rămâne doar Ilie. Oh, Costele, Costele (n.r. –
Rădulescu)! Ți-am spus eu că 15 jucători suntem prea
puțini!”.

Regele a
semnat sub lista convocaților

Legenda spune că în alcătuirea naționalei care a plecat la Mondiale
s-ar fi implicat însuși regele Carol al II-lea. Ipoteza pare puțin
veridică, ținând cont că acesta a revenit în țară, după un exil de
trei ani, pe 6 iunie 1930, iar naționala a plecat spre Uruguay doar
câteva zile mai târziu. Regele, cu multe alte probleme pe cap după
lovitura de stat în urma căreia îl înlăturase de pe tron pe fiul
său Mihai (atunci în vârstă de opt ani), numai grija fotbalului –
sport de care oricum nu era foarte pasionat – n-o avea. Un sâmbure
de adevăr tot există însă în această poveste. Suveranul a semnat
sub lista celor 20 de fotbaliști care urmau să plece, acest act
fiindu-le de folos jucătorilor în cauză pentru a putea obține trei
luni de concediu de la firmele unde lucrau. Dincolo de doza de
adevăr a acestei întâmplări, însuși faptul că povestea a răzbit în
opinia publică și a fost crezută arată că, în România acelor
timpuri, nu era neobișnuit ca un politician sau alt om influent să
se amestece în sport.