Udai Hussein a murit la 22 iulie 2003, la 39 de ani, alături de fratele său Qusay, în timpul bombardamentelor americane asupra orașului Mosul. Conform istoricilor, până și tatăl lui, Sadam, era îngrozit de cruzimea sa. Când forțele americane au pus stăpânire pe casa lui din Bagdad au găsit lei, tigri, o parcare subterană pentru mașinile sale de lux, trabucuri cubaneze, vinuri scumpe și heroină.
Pentru Sadam Hussein sportul nu a fost niciodată o armă politică de importanță majoră. Însă, pentru fiul acestuia, Udai, responsabilul sportului și președintele Comitetului Olimpic Irakian, era o chestiune de viață și de moarte. Timp de decenii, sportivii din Irak au suferit din cauza brutalității și sadismului lui Udai. O înfrângere era pedepsită cu lovituri de picior în gleznă, răni infectate cu nisip și sânge de la alte victime, închideri în cuști pentru jucători de baschet sau volei… Clădirea Comitetului Olimpic avea săli de tortură pentru toți sportivii, cu fiul lui Sadam de multe ori martor sau chiar călău.
Ce făceau înaintea unui meci cu Iran
În 2003, Abbas Rahim Zair, stea a fotbalului din Irak în epoca ororii, a denunțat suferințele fotbaliștilor din cauza nebuniei lui Udai. Să joci fotbal devenise un chin. Dacă lipseai de la un antrenament pentru că aveai copilul bolnav sau grave probleme de familie, automat erai pedepsit: ori erai trimis în celulă, ori bătut.
Internaționalii irakieni trăiau într-un stat militar și suportau cu stoicism discuțiile motivatoare ale fiului lui Sadam în care erau amenințați că-și vor pierde picioarele sau vor fi aruncați în cuști cu mulți câini flămânzi. „În sport poti câștiga sau poți pierde. Dacă pierdeți, știți că nu vă veți mai întoarce la casele voastre. Locul doi nu există”, aceasta era una din frazele favorite ale lui Udai. Fotbaliștii au fost chiar de două ori amenințați că avionul va exploda în aer dacă nu câștigă un meci. Aceste intimidări au devenit un coșmar de fiecare dată când Irakul juca împotriva Iranului. Un eșec în fața iranienilor, dușmanul prin excelență, era un afront sinonim cu umilirea personală pentru Udai Hussein și regimul de la Bagdad. De mai multe ori, jucătorii au preferat să fie eliminați înainte de meciuri cu Iranul, știind că și așa vor fi pedepsiți, dar știind și că un eventual eșec ar avea consecințe inimaginabile.
FIFA nu a rezolvat cazul
În 1997, FIFA a trimis o delegație în Irak care l-a exonerat pe Udai de acuzațiile de tortură. Nicio dovadă, niciun semn.. Regimul a avut grijă să nu fie prin preajmă niciun jucător torturat sau bătut. FIFA știa că fotbaliștilor li se smulgeau unghiile și li se opăreau piciorele după o înfrîngere a echipei naționale. Însă, ancheta FIFA nu a ajuns la nici o concluzie, deoarece fotbaliștilor irakieni le era teamă să depună mărturie. „Evident că au fost torturi. Dar ce se așteptau ? Pe cine întrebai era sub controlul lui Udai și oamenii de la FIFA oricum plecau după câteva zile”, spunea, după căderea regimului, Sharar Haydar, internațional irakian de mai mult de 40 de ori.
Mărturia lui Haydar este cutremurătoare: „După ce am pierdut cu 2-0 un meci la Amman, am fost torturați de patru ori. Ne închideau, ne luau hainele de pe noi și ne legau de o bară. Ne loveau, ne târau prin celule infectate, iar eu, fiind o vedetă, aveam un tratament special cu 20 de lovituri de bici pe zi. Udai era martor și nu se mai oprea din râs”. La acestea se adăuga tortura cu aparate electrice, amenințări cu animale sălbatice, zile întregi fără mâncare sau punerea capului victimelor în apă plină de excremente…
Pentru echipele de volei sau baschet existau camere de 1.50 metri înălțime, unde sportivii erau închiși cu orele sau zilele. După ce treceau pe la biroul lui Udai, fraza cu care începea supliciul era: „Duceți-l sus și terminați treaba”
Obligați să lovească o minge de beton
Sediul Comitetului Olimpic Irakian avea celule și camere în care torturile și pedepsele erau destinate exclusiv sportivilor. Pentru fotbaliști, pedeapsa preferată era lovirea în picioare cu o bară metalică, pentru a provoca ruptura celor mai mici oase. Mulți sportivi au rămas invalizi pe viață din cauza acestor torturi. În 1994, când nu au reușit calificarea la Cupa Mondială, fotbaliștii au fost obligați să lovească într-o minge de beton.
În 2003, căpitanul selecționatei irakiene, Husam Fawzi Naji, cu 40 de selecții în echipa națională, recunoștea că jucătorii evoluau sub presiune: „Dacă pierdeam, știam că vom fi pedepsiți. Din acest motiv, am avut numai rezultate slabe în ultimii zece ani. Eram foarte stresați”
Un instrument de tortură a fost descoperit în apropierea sediului Comitetului Olimpic Irakian și al Federației Irakiene de Fotbal (FIF), foruri prezidate de Udai Hussein. Irakienii care jefuiau sediul Comitetului au găsit atunci un fel de sarcofag din oțel, pe al cărui capac se aflau, în interior, mai multe cuie
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER