Nu este o poveste obișnuită din fotbal. Despre vreun mare jucător care a încântat ochii a milioane de spectatori și telespectatori de pe cele mai mari arene ale lumii. Robin Friday a fost coleg de generație cu Cruyff, dar nu a jucat niciun moment într-o partidă de prima ligă, dar asta nu l-a împiedicat să devină o legendă pentru două cluburi respectabile din Marea Britanie: Reading și Cardiff City. Și nu, nu din cauza vreunuia dintre multiplele gesturi ieșite din comun pe care acesta le-a înfăptuit, ci datorită amprentei pe care Robin și-a lăsat-o asupra gazoanelor pe care le-a călcat în cele cinci sezoane ale carierei. O carieră profesionistă scurtă, care a început brusc pe când fotbalistul avea 22 de ani și s-a încheiat și mai surprinzător, la 25. Nimic nu l-a putut face să se răzgândească pe cel care a vrut doar să-și trăiască viața la maximum, fără să-și asume responsabilități sau să dea explicații, iar toată lumea îl cunoaște drept „cel mai bun fotbalist pe care nu l-ai văzut jucând”.
Fotbalul, doar o joacă
O zi ca oricare alta pentru majoritatea oamenilor, 27 iulie 1952, devine un motiv de infinită bucurie pentru soții Friday, din cartierul Acton, al Londrei de Vest. Cuplul trăiește o fericire de nedescris: cei doi devin părinți de gemeni, după ce Tony și Robin văd lumina zilei. Cum suntem în patria fotbalului, tatăl, Alf, nu poate aștepta și își duce odraslele pe stadion la scurt timp după ce împlinesc doi ani. La un meci al lui Brentford, echipa la care socrul său jucase în tinerețe. Își dorea din toată inima să le insufle dragostea pentru fotbal, așa că începe să-i ia cu el și în parc, în fiecare după-amiază, pentru a bate mingea. Lui Tony nu-i face nicio plăcere, dar Robin are o cu totul altă atitudine. Adoră să se joace, iar pe lângă fotbal, puștiul ajuns între timp la zece ani, se descurcă de minune la cricket, tenis și box! Timpul trece, școala nu face parte dintre prioritățile lui Robin, dar nici din fotbal nu vrea să-și câștige existența. Singurul lucru important pentru rebelul de-acum adolescent al familiei Friday este să trăiască în liniște și cum îi place, printre ai lui, în Acton. Dar trebuie să-și câștige și existența cumva, nu?
Star în Liga Penitenciarelor
Nu fuge de muncă, deși vârsta majoratului este încă destul de departe, numai că temperamentul dificil îl împiedică să-și păstreze prea mult sursele de venit. Se angajează tencuitor, chiar spălător de geamuri, dar în final sfârșește prin a șterpeli de prin mașini. Nu prea știe să evite poliția, așa că ajunge între pereții reci ai celulei. Inițial astmul de care suferă îi oferă alibiul necesar să scape, dar a doua oară nu-l mai păsuiește nimeni și închisoarea îi devine „casă” pentru mai mult de un an. Să fie asta o problemă pentru puștiul de 16 ani? Nici vorbă! Aici își consolidează afinitatea pentru sportul rege, intrând și în prima echipă propriu-zisă: „All Stars” din Liga Penitenciarelor… Capătă forță fizică și mentală, iar pentru a se menține în formă îi este permis chiar să se antreneze cu una dintre echipele de juniori ale lui… Reading. Exact, tocmai echipa la care va scrie istorie. Dar nu din perioada asta, fiindcă odată eliberat din arest, puștiul se întoarce pe meleagurile natale. La fotbal nu renunță, dar alege să joace pentru obscura Hayes, care-și duce existența la doi pași de casa lui.
Din ghearele morții, remarcat în FA Cup
Firește, Robin Friday nu-și poate câștiga existența doar din cele 30 de lire sterline primite de la club în fiecare săptămână, așa că-și reia activitatea de tencuitor, care îl „consacrase” în adolescență. Numai că asta a fost la un pas să-l coste viața, când abia împlinise 20 de ani. Aflat pe un scripete, Robin se dezechilibrează, cade de la înălțime și aterizază direct într-o țepușă uriașă care îi intră prin spate, îi perforează stomacul și trece razant pe lângă plămân! Întâmplarea ar fi trebuit să se lase, în mod firesc, cel puțin cu leșin, numai că Friday nu e un om ca oricare altul, așa că își scoate singur obiectul, apoi merge la spital, este operat de urgență, iar în trei luni se întoarce pe teren. La fix pentru a se pune la punct fizic pentru întâlnirea, din FA Cup, împotriva lui Reading, o echipă situată cu câteva ligi mai sus în ierarhia divizionară engleză. Primul meci se termină 0-0, iar plusul de experiență îi califică pe cei de la Reading în urma rejucării. Dar antrenorul învingătorilor, Charlie Hurtley, nu-și poate dezlipi privirea de la jocul lui Friday. „Dragoste” la prima vedere, dar luând la cunoștință despre viața extrasportivă exagerat de dezordonată a mijlocașului, managerul alege să nu facă nicio ofertă. Suntem în decembrie 1972.
Pe teren, cu întârziere de 80 minute!
Și dreptatea este de partea lui, deoarece Robin, pe cât de mult iubește fotbalul, pe atât de mult îndrăgește alcoolul, drogurile și petrecerile. Poate chiar mai mult… Dovada? Vine tot din perioada „Hayes”! Epuizat după o noapte de pomină, mijlocașul nu se poate trezi pentru a prinde primul fluier al arbitrului, așa că meciul începe fără el. Dar credeți că Robin nu îți face apariția până la urmă? Ba da! În minutul 80, într-o avansată stare de… mahmureală. Antrenorul, forțat de lipsa altor soluții și de faptul că e încă 0-0, îl bagă așa pe teren, dar, conform așteptărilor, nici un adversar nu-i dă atenție. Omul pare complet incapabil să creeze pericol, numai că ghiciți cine marchează golul victoriei! Exact, mijlocașul care nu dormise toată noaptea! Întâmplarea ajunge și la urechile lui Hurtley, care consideră că un asemenea jucător nu trebuie ratat, chiar dacă există riscul de a pierde foarte mult timp cu educarea lui. În ianuarie 1974 părțile bat palma, iar Robin primește o perioadă de probă la echipa rezervelor.
Omul care ignoră durerea
Reading, aflată în liga a patra, trece printr-o perioadă catastrofală, așa că Friday devine rapid o soluție, mai ales că evoluțiile lui erau entuziasmante. La fel se întâmplă și în primele partide de la echipa lui Hurtley, așa că, până la finalul lunii, mijlocașul semnează deja un contract de profesionist. „Băiatul ăsta se antrenează la fel cum joacă! Nu știe să se poarte altfel!”, spun toți despre el, iar același Hurtley se vede nevoit chiar să-l scoată dintr-un antrenament pentru că determinarea sa, dusă la extremeâ, le-a provocat accidentări dure câtorva coechipieri. O calitate pe care însă toți o apreciază, fiindcă, pe lângă o gleznă fină, Robin știe să pună și osul, fără vreun menajament. Cum nu obișnuiește să poarte apărători, capriciosul mijlocaș se lovește puternic la gambă în meciul cu Exeter, în februarie. Deși nerefăcut, el alege să joace și împotriva lui Lincoln. Din păcate pentru el, adversarii știu despre punctul slab și-l lovesc până Friday iese pe tușă, chinuit de durere, și primește îngrijiri medicale. Mai mult de cinci minute. În mod normal, n-ar mai fi trebuit să continue, dar cu privirea ațintită spre poarta adversă, jucătorul reintră și marchează ambele goluri ale victoriei cu 2-0.
„Dau goluri din astea în fiecare săptămână!”
Evoluțiile de pe teren continuă să crească în calitate, dar viața din afara gazonului rămâne dezastruoasă. Petreceri inundate de alcool, fără încetare! Coechipierii nu sunt de acord cu stitlul colegului lor și nu se împacă cu gândul că Hurley îi tolerează aceste excese. Toleranța exista într-adevăr, dar între cei doi funcționează și un pact: Robin putea face ce vrea, dar să nu consume, sub nicio formă, băuturi alcoolice cu două zile înaintea meciurilor! Numai că așa ceva e foarte dificil pentru un consumator înrăit ca el, așa că Friday găsește o soluție care-l face să uite de chin: heavy-metal ascultat la maximum, în propriul apartament. Nimic din astea nu contează însă pentru fanii care îl adoră pentru ceea ce realizează pe teren. Dar execuțiile sale îl marchează până și pe Clive Thomas, arbitrul meciului dintre Reading și Tranmere, din martie 1976. În momentul în care Friday marcează, oficialul își pune mâinile în cap, timp de câteva secunde, în semn de uimire, și exclamă: „N-am văzut așa execuție nici la Pele sau Cruyff! Ești magnific!”. Numai că mijlocașul nu e omul care să fie impresionat de astfel de complimente, fapt rezultat din replica lui: „Atunci ar trebui să vii mai des pe la noi. Dau goluri din astea în fiecare săptămână!”
Umilirea lui Bobby Moore
Într-un final, performanțele individuale se încununează și cu promovarea în liga a treia. Suntem în primăvara lui 1976 și ceea ce ar trebui să reprezinte continuarea ascensiunii, se preschimbă, pe ascuns, în începutul sfârșitului. Robin își permite orice la Reading: să soarbă whiskey pe teren, din plosca unui suporter, să pupe, imediat după marcarea unui gol, un polițist care i se părea „prea supărat” sau să șterpelească un set de pahare de vin din restaurantul unde s-a sărbătorit promovarea. Numai că jucătorul nu mai este și fericit la echipă, din cauză că lui și colegilor săi nu li s-a oferit un contract consistent îmbunătățit în liga a treia, așa cum primiseră promisiuni. Își calcă pe inimă și se cere plecat, dar nu își găsește o echipă apropiată de Actonul natal, așa cum își dorește. Acceptă până la urmă să joace la Cardiff, în liga a doua, unde ajunge chiar pe 30 decembrie 1976. În gara din capitala Țării Galilor, poliția îl așteaptă, pentru că a călătorit fără bilet, dar Andrews, noul său antrenor îl eliberează pe cauțiune și-l aruncă în luptă pe teren chiar pe 1 ianuarie. Deși nepregătit complet, Robin nu poate să dezamăgească, așa că găsește de cuviință să înscrie două dintre golurile victoriei cu 3-0 în fața lui Fulham. Cu toate că adversarul direct poartă un nume celebru: Bobby More, om cu 108 selecții în naționala Angliei. Iar ca tacâmul să fie complet, mijlocașul își permite, în semn de aroganță și intimidare, să-și vâre mâna între picioarele adversarului.
Decembrie, cea mai tristă lună
Din păcate, efectele viciilor îl ajung din urmă și toată lumea realizează că Friday devine o cauză pierdută, cu toate că are doar 25 de ani. Refuză să se mai antreneze, iar dorul de casă îl împinge să călătorească săptămânal pe ruta Cardiff – Londra. Sclipirile de geniu și golurile de colecție nu dispar, dar randamentul său suferă grav din cauza nervozității. Fanii continuă să-l iubească și așa, cu toate că performanțele sale nu se pot asemăna cu cele avute în tricoul lui Reading. Pumnii aplicați adversarilor și gesturile nesportive îl determină pe Andrews să-l bage, până la urmă, în ședință, lucru care însă nu-l intimidează deloc pe impulsivul tânăr, iar acesta își anunță retragerea din fotbal, în decembrie 1977. Clubul îi aceptă pe loc doleanța și îi desface contractul. Imediat, 3.000 de fani ai lui Reading semnează o petiție prin care îi cer să se întoarcă la „prima dragoste”, fapt ce-l determină pe noul manager al clubului, Maurice Evans, să-i telefoneze: „Dacă te cumințești trei sau patru ani, poți să ajungi fără probleme în naționala Angliei!” În acel moment, jucătorul oferă o nouă replică tăioasă: „Am jumătate din anii tăi, dar mi-am trăit viața de două ori mai intens decât tine!”, menită să țină loc de „da” sau „nu”. Decizia e luată! Acesta însă nu este ultimul contact cu fotbalul pentru că, după câteva luni, Robin se antrenează cu Brentford – coincidență, prima echipă cu care a intrat în contact în viața sa – dar imediat înainte ca sezonul să înceapă, realizează că nu își mai dorește să intre niciodată pe gazon. Fără regrete sau remușcări, Friday revine la viața dinainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar destinul face ca în aceeași lună decembrie, care i-a marcat atât de mult cariera, să se și stingă, în anonimat, în apartamentul său din Acton. Se întâmplă în 1990, din cauza unei supradoze, care îi pune capăt vieții, la numai 38 de ani…
Motto-ul lui Friday: „Pe teren, urăsc toți adversarii. Nu-mi pasă de nimeni! Oamenii cred că sunt nebun, că sunt un lunatic, dar greșesc. Eu sunt un învingător!”
Sursa foto: getreading.co.uk
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER