Din bube, mucegaiuri și noroi s-a mai născut un superstar. Cum a urcat Simona Halep singură Everestul tenisului
Simona Halep, fata de 27 de ani venită dintr-o țară care nu are niciun teren de tenis cu iarbă, a câștigat turneul de la Wimbledon. Asta e știrea, de fapt.
Cum e posibil așa ceva? Dar e posibil, oare?
Nu e logic, nu prea are sens. Dar, da. S-ar părea că e posibil.
De fapt, cu victoria din capitala tenisului mondial validăm nașterea noului superstar al sportului românesc.
Era și timpul. Trecuseră cam 20 de ani de la retragerea ultimului. Știți reclama de la BRD: Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi. Împachetați, reîmpachetați, răs-răs-reîmpachetați.
Pe viitor, formațiile punk improvizate în spoturile publicitare cu superstarurile sportului românesc vor trebui să mai primească un membru: Hagi, Nadia și Năstase + Simona
Despre ce era vorba: un supestar al sportului planetar de la începutul anilor ”70 ai secolului (și mileniului) trecut (Ilie Năstase), o legendă apărută la mijlocul anilor ”70 (Nadia Comăneci), o vedetă a fotbalului din anii ”80-”90 ai aceluiași ev.
Au trecut aproape două decenii de la retragerea ultimului dintre acești colosali sportivi. România încă se mai raportează la ei, dar timpul trece implacabil și dacă noi trăim în trecut, restul lumii nu ne așteaptă. Generațiile care tresar la auzul numelui „România” și răspund pe loc „Ilie”, „Nadia” și „Hagi” sunt la crepuscul. De atunci au apărut alții și alții, iar firul părea, cumva, retezat.
Simona a apărut la timp în viața României. Ea este „next romanian superstar”. Azi e rândul ei. Ea este simbolul numărul 4.
Există o discrepanță între uriașa dimensiune la care a ajuns azi Simona ca sportiv și percepția ei în rândul publicului din propria sa țară. Paradoxal, era nevoie de triumful de sâmbătă, de o victorie zdrobitoare într-o finală cu sperietoarea Serena Williams (6-2, 6-2), pentru ca oamenii să înțeleagă cât de sus a ajuns tenismena Halep. Orice altă victorie, în fața oricărei alte adversare, ar fi stârnit discuții printre exigenții și competenții săi compatrioți. „Doar” victoria de anul trecut, de la Roland Garros, era insuficientă.
Dar așa, sunt două victorii: Roland Garros 2018, Wimbledon 2019. Plus patru finale: Roland Garros 2014 și 2017, Australian Open 2018, Turneul campioanelor 2014. Plus 5 ani în top 10 mondial – clasamentul WTA.
De necrezut. Se elimină orice discuție privind „întâmplarea”.
Veți spune acum că e absurd să invocăm măcar cuvântul de mai sus. Și totuși. Priviți subsolul articolelor despre Simona, priviți comentariile de pe Facebook. Discuția există, n-are rost s-o ignorăm.
Și totuși, revenind la discuția inițială: cum a fost posibil ca Simona, fata care s-a întâlnit atât de rar cu iarba în perioada de început și de formare ca sportivă, să câștige la Wimbledon?
Pare un miracol. Și, într-un fel, chiar este.
Nu ține de explicații logice, n-are legătură cu sistemul, nu se intersectează cu condițiile minunate pe care țara, federația, oamenii le creează pentru copiii României.
Ceea ce a făcut și face Simona intră, cumva, în categoria explicațiilor pe care, cândva, am fost curios să le aflu de la marii noștri campioni. Pe rând, i-am întrebat pe Cristian Gațu, Ilie Năstase, Gică Hagi cine i-a învățat, cum au reușit să ajungă la performanțele excepționale atinse în carieră. Cu ce i-a ajutat sistemul public, statul român, să devină vedete mondiale.
Gațu, cel mai bun handbalist din lume crescut într-o țară care n-avea săli și terenuri de handbal. Năstase, ajuns cel mai bun tenismen din lume aproape de unul singur, bătând pe maidane când mingea de tenis, când mingea de fotbal. Gică Hagi, devenit vedetă mondială după ce a spart ferestre pe maidane și a fost refuzat la selecții pentru că era prea mic de statură.
Pe rând, mi-au răspuns la fel: „Nimeni”. S-au învățat singuri, și-au început drumul pe câmpuri, pe coclauri, fără antrenori, fără suplimente de efort, fără echipament de firmă, fără nutriționiști și fără părinți roind în jurul lor. A fost geniu, a fost muncă, a fost ambiție. A fost Testamentul lor sportiv, exact așa cum l-a descris Arghezi pe al său: „Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
Simona poate că n-a învățat singură. Dar succesul de la Wimbledon n-avea cum să-l construiască acasă. Din simplul motiv că, în România, nimeni nu știe cum se îngrijește profesionist un teren de tenis pe iarbă.
Aici, Halep își întâlnește iluștrii predecesori, giganții sportului românesc: s-a învățat singură.
Aceasta este o poveste pe care cineva, cândva, va trebui să o povestească lumii întregi.