Drama unui mare fotbalist!** A fost terorizat de Securitate pentru că a driblat un rus!

Destinul tragic al românilor care au avut ghinionul să-și
trăiască viața în perioada anilor 40-60 e bine ilustrat de
traiectoria demnă de film hollywoodian a unuia dintre cei mai mari
fotbaliști pe care i-a avut țara noastră: Titus Ozon. Născut la
București, pe 13 mai 1927, în Obor, într-o vilă situată la o
aruncătură de băț de locul unde e acum amplasată Gara de Est, Ozon
a început fotbalul la Unirea Tricolor. Cariera acestui jucător
„conflictual, independent și genial pe teren”,
după cum îl caracteriza antrenorul Cornel Drăgușin, care l-a avut
elev la Progresul, a fost marcată de războiul cu generalii de la
Dinamo.

Episodul de față din serialul „Blaturile fotbalului” se abate
puțin de la tipic, deoarece nu va reflecta, ca până acum,
aranjamentele explicite pentru câștigarea meciurilor, ci alterarea
generală a condițiilor de competiție în România sovietică.
Tot cadrul moral și legislativ antebelic, construit într-o altfel
de societate, s-a prăbușit, primordială devenind forța armată (la
propriu).

În 1995, fostul fotbalist i-a povestit autorului acestui
material peripețiile incredibile pe care i-a fost dat să le
trăiască și pe care, din motive lesne de înțeles, nu a putut să le
descrie în cartea autobiografică „Mereu în 16 metri”, apărută în
1972. A fost ultima discuție a lui Ozon cu un ziarist înainte de a
se stinge din viață (pe 24 noiembrie 1996).

„Junioratul l-am făcut la Unirea Tricolor. Era în
perioada războiului, viața era foarte grea, dar nea Fane Cârjan, un
om absolut extraordinar, se zbătea mult pentru echipă. După 1944,
acest noroc al meu de a mă fi născut în Obor, în cartierul
negustorilor, avea să se întoarcă împotriva mea”, își
amintea, în ianuarie 1995, genialul fost fotbalist.

Ozon a fost remarcat de Ștefan Cârjan și luat repede, de pe
maidan, la echipa mare. Unirea Tricolor a promovat, în 1947, în
prima divizie, dar criza financiară a dărâmat clubul. După o scurtă
aventură la Jiul Petroșani, unde n-a putut fi legitimat pentru că,
între timp, Unirea fusese preluată de Ministerul de Interne, Ozon a
revenit în București.

„Mi-au
reproșat că mi-am bătut joc de poporul
sovietic”

Primul episod în care Ozon și-a forțat norocul s-a petrecut în
1952. „S-a făcut o selecționată a primei divizii și am
plecat într-un turneu în URSS. Am jucat două meciuri pe stadionul
«Lujniki» din Moscova, 1-3 cu ȚSKA și 1-1 cu Dinamo Moscova. Eu am
dat ambele goluri ale echipei noastre. Am avut atunci un adversar
direct foarte bun, pe Igor Netto. La plecare au vrut să ne dea
niște ceasuri Pobeda. Le-am aruncat, că erau proaste și
inestetice… La revenirea în țară a fost tărăboi mare. Rușii se
simțiseră jigniți”.

Un an mai târziu, „Năsosului” i-a trecut, efectiv, glonțul pe la
ureche. „Au venit în turneu la București georgienii de la
Dinamo Tbilisi. I-am bătut cu 2-1. Ă‚știa aveau un jucător foarte
bun, unul, Gogoberidze, care era însă puțin crăcănat. M-am distrat
și, în timpul meciului, i-am strecurat mingea printre picoare. A
doua zi a ieșit un scandal-monstru. M-au băgat generalii în
ședință. S-a propus excluderea mea din sport, m-au declarat «dușman
al poporului» și mi-au reproșat că mi-am bătut joc de poporul
sovietic prieten. Am fost sancționat”.

„Am fugit
noaptea, pe geam, cu lucrurile într-o pernă”

Zilele lui Ozon la Dinamo erau deja numărate. „Nu ne mai
suportam unii pe alții. Mă săturasem de atmosfera cazonă de-acolo…
Atunci a apărut oferta de la Progresul. M-am hotărât să plec.
De-aici mi s-a tras un șir de probleme care mi-au afectat decisiv
viața”, avea să mărturisească fostul fotbalist.
„Era în toamna anului 1954, spre finalul campionatului,
care se juca în sistem primăvară-toamnă. Când le‑am zis de
Progresul, generalii au luat foc. Și-au adus aminte de tot. Mi-au
scos dosarul de la naftalină, mi-au reproșat că am simpatii
legionare, pentru că începusem fotbalul la Unirea Tricolor. Ca să
nu-mi depun memoriu, m-au luat pe sus și m-au deportat în Deltă, la
tăiat stuf. Acasă se anunțase că am plecat în concediu de
odihnă…”.

Fotbalistul a căutat soluții. „Mă băgaseră într-o
cabană, cu un securist după mine zi și noapte, ca să nu fug. Și la
toaletă mă păzea. Așteptau să treacă termenul-limită până la care
se puteau depune memoriile la FRF. Au fost zile foarte grele…
I-am spus securistului că m-am îmbolnăvit, că trebuie să mă vadă un
doctor. Ă‚la s-a prins de șmecherie și mi-a zis că plecăm a doua zi,
numai că a dat ceasul înapoi cu trei ore, ca să pierdem singurul
vapor care făcea legătura cu Tulcea. Eu, la rândul meu, mi-am dat
seama că e ceva necurat la mijloc, mi-am pus lucrurile într-o față
de pernă și noaptea am fugit pe geam, pentru că ușa o ținea
încuiată”.

Prins
cu 3.000 de nasturi de fildeș

Povestea nu s-a terminat aici. „Am ajuns pe furiș la
București și m-am ascuns. Miliția m-a căutat zile în șir. Au
răscolit toate casele unde bănuiau că mă aflu. La sediul federației
am ajuns ascuns într-o mașină. Am ieșit de-acolo și am dat buzna
direct pe ușă! N-aveau să-mi ierte treaba asta niciodată cei de la
Dinamo!”.

Securitatea l-a urmărit permanent pe Ozon. O vreme, talentul
său, care-i asigura o uriașă popularitate și simpatia multor
demnitari sus-puși, l-a apărat. Până în vara lui 1958. „Am
fost într-un turneu în Albania. Am luat de acolo, printr-o
cunoștință care adusese marfa din Grecia, diverse lucruri, printre
care și niște nasturi de fildeș. Fiecare lua câte ceva, așa era pe
atunci, în România era sărăcie mare și ne completam veniturile în
aceste turnee, când aduceam în țară tot felul de obiecte pe care le
vindeam. Nu numai eu făceam așa, toți procedau la fel, se știa
lucrul ăsta, iar la vamă se închideau ochii. De data asta, ne-au
așteptat însă pregătiți. Ne-au prins pe toți. Atunci s-au răzbunat
crunt. 14 jucători, între care mă număram și eu, au fost excluși
din viața sportivă…”. Cei de atunci își amintesc însă că
a fost vorba de o cantitate uriașă de marfă, 3.000 de nasturi de
fildeș. A fost o mare epurare, arbitri, echipe, antrenori și
jucători fiind pedepsiți pentru contrabandă.

„M-am
aruncat la picioarele lui Dej”

Din august 1958 și până în iunie 1959, Ozon a trăit din mila
nenumăraților săi simpatizanți. Din nou, talentul de fotbalist avea
să-l salveze. „Eram disperat. Nu știam ce să mai fac…
Prin mai 1959, însă, am primit mâna de ajutor. Un prieten din
guvern mi-a spus că numai Dej poate să mă salveze de Securitate și
m-a învățat ce să fac. Dej se plimba în fiecare weekend, împreună
cu familia, pe Calea Victoriei, era modul lui de a lua contact cu
populația. Mi s-a spus să fiu la o anumită oră, într-un anumit loc,
că vor avea ei grijă să nu mă oprească nimeni. Am pândit acolo și,
când a trecut Dej, m-am aruncat la picioarele lui și l-am implorat
să mă ierte. Venisem pregătit și cu un memoriu. Dej a fost
surprins. A stat puțin pe gânduri, apoi a decretat: «Bine, ești
iertat dacă joci la Rapid!». Vă dați seama că am acceptat pe
nerăsuflate, deși era vorba de marea rivală a echipelor unde
crescusem eu, Unirea Tricolor și, apoi, Dinamo”.

Așa a ajuns Titus Ozon, fotbalistul acuzat de Securitate că este
simpatizant al legionarilor și „element reacționar,
burghez”, să joace la Rapid, clubul de suflet al
dictatorului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, prima formație din
România care a acceptat să facă pactul cu autoritățile bolșevice
după 1945.