Dreptinho

Fiecare microbist are un fel anume de a-și fixa repere în
fotbal. Dincolo de pasiuni și tristeți, dincolo de fruntea pe care
compresa sfârâie și se usucă, există ceva sau cineva care îi spune
că lumea asta croită din tricouri, scandări și iluzii n-a luat-o
razna. Pentru mine, una dintre sursele care hrănesc frumusețea fără
termen de garanție a fotbalului este fundașul dreapta brazilian.
Mai mult, văd în el o dovadă a nerenunțării la candori. Indiferent
dacă echipa din care face parte triumfă sau capotează, prezența lui
e semnul că nimic nu amenință fluența și logica acestui sport.
Există, cred, o ștafetă impalpabilă, un testament cu neputință de
falsificat prin care trăsăturile fundașului dreapta brazilian sunt
pasate din generație în generație. Iată-le. În primul rând, o
relativă indiferență față de apărare, chit că fișa postului îi cere
tocmai să se apere. În al doilea rând, un amestec de nonșalanță și
jovialitate care uneori bate spre inconștiență. În al treilea,
tehnica individuală cu nimic mai prejos decât a vârfului sau a
dispecerului. În fine, răgazul de-a glumi cu publicul. Jucând
aproape de tușă, fundașul lateral are mai des ocazia să-i facă
șugubăț cu ochiul spectatorului, să-l transforme în complice al
ghidușiilor și al execuțiilor sale fanteziste.

Memoria e un arhivar capricios, de care trebuie să știi să te
rogi. Prinzând-o în toane bune, am înduplecat-o să deschidă
sertarele Cupei Mondiale. Iată-l, bunăoară, pe Nelinho, un pletos
cu alură de rocker, împietrindu-l pe Zoff cu un șut trimis de lângă
fanionul de corner în finala mică din 1978. (Doar o neglijență
organizatorică a împiedicat cooptarea lui ulterioară în echipele de
cercetare balistică.) Iată-l apoi pe Leandro, întrecându-se în
călcâie și mingi printre picioare cu Zico, Falcao și Socrates în
1982. Din arșița aztecă a lui 1986 se desprinde figura patetică a
lui Josimar, un băiat cu picioare lungi și șut paralizant, care a
semnat două vincluri cu Polonia și Irlanda. Dar de Jorginho ce
spuneți, cu șerpuirile lui viclene ca un sfetnic momit de gândul
trădării? Dar de Cafu, zâmbărețul cu poftă de sprinturi, un-doi-uri
și centrări la 36 de ani? Recunoașteți, vă rog, cu un asemenea
pedigri, bietul Maicon nu putea să evite golul de vineri seara cu
Juventus. În fond, ce mare lucru? Două țineri ale mingii pe
genunchi, întrerupte de o săltare a ei peste un adversar, iar pe
urmă un șut în colțul porții, fără părăsirea locului unde l-a
găsit respingerea adversarului. Totul e bine, cinstiți meseni.
Dreptinho trăiește, dansează și asigură mai departe combustia
veselă a fotbalului.

articol scris de Radu
Paraschivescu