Helmuth Duckadam împlinește astăzi vârsta de 60 ani. Revista FourFourTwo l-a invitat pe eroul de la Sevilla să povestească cum a trăit finala din 1986, dar și cum s-au desfășurat zilele următoare, când nimănui nu-i venea să creadă că a apărat patru penalty-uri, contra Barcelonei.
Redăm articolul dedicat lui Helmuth Duckadam: „Când eram mic, mereu visam să joc într-un meci important și să fiu eroul echipei mele, să o conduc spre glorie. Dar nici când eram mici nu îndrăzneam să-mi imaginez că se va întâmpla în finala Cupei Campionilor.
Apoi, la vârsta de 27 de ani, chiar înainte să-mi ating potențialul maxim, s-a întâmplat. Mai apărasem câteva penalty-uri în trecut, cu Roma, respectiv contra unor jucători foarte buni din România. Pot spune că reprezentau specialitatea mea. La antrenament îmi era și mai ușor să apăr.
Niciodată nu am crezut că va fi posibil ca Steaua București să câștige Cupa Campionilor Europeni. Cine ar fi crezut? Clubul nu reușise să treacă de primul tur în ultimii șase ani. Nu aveam așteptări prea mari. Voiam doar să-i mulțumim pe cei care ne plăteau. Nu ne-am gândit că putem ridica trofeul.
În debutul sezonului 1985/1986 am înfruntat adversari facili, care astăzi nu se mai regăsesc în Liga Campionilor: Vejle din Danemarca, Honved din Ungaria și Lahti din Finlanda.
Valentin Ceaușescu, fiul dictatorului Nicolae, era practic președintele clubului. A jucat un rol important în succesul nostru. Ne ducea la munte pentru pregătirea de iarnă. În primăvară eram la fel de puternici precum taurii. Când UEFA ne-a spus că trebuie să jucăm în alt echipament în finala cu Barcelona, pentru că aveam tricouri asemănătoare, Valentin a făcut rost de acel echipament alb.
„Poți să sari de zece ori în partea dreapta, dar dacă nu ești destul de puternic, nu vei apăra niciun penalty”
Aș putea scrie o duzină de cărți în care să adun amintirile mele din acel sezon. Am nevoie doar de răbdare pentru a scrie. Cele două meciuri cu Lahti au fost speciale. În București, am reușit să jucăm, chiar dacă toată țara era inundată. Erau bălți adânci de doi metri pe teren, dar armata ne-a ajutat. Cum au uscat terenul? Cu ajutorul a două elicoptere.
Nici în Finlanda nu am avut parte de condiții mai bune, pentru că zăpada măsura trei metri pe margine. Dar peste 30.000 de oameni au venit la meci, pentru a vedea o echipă din România. S-a stabilit recordul de asistență pentru un meci din Finlanda, la vremea respectivă.
Atunci când am învins Anderlecht cu 3-0 în semifinale, în retur, încrederea noastră era la cel mai înalt nivel.
Chiar și așa, era clar că plecăm cu a doua șansă în Sevilla. Până la urmă, în fața noastră se afla FC Barcelona. Ne-au luat de sus și cu siguranță nu s-au gândit că putem împinge partida în prelungiri.
Dar cu trecerea timpului, meciul s-a complicat pentru ei. Condiția fizică ne-a ajutat enorm. Am avut și noi ocaziile noastre. Nu cred că cei de la Barcelona erau foarte încrezători la finalul celor 90 de minute. În prelungiri, am jucat mai bine decât ei.
Nu a fost o finală spectaculoasă, dar am avut o energie fantastică și eram încrezători în forțele noastre.
Când arbitrul a fluierat și s-a ajuns la penalty-uri, mi-am spus în minte: >. Nu mi-a păsat cine execută pentru noi, eram concentrat 100% pe treaba mea. Nici măcar nu m-am uitat la penalty-urile noastre. M-am uitat la spectatori.
Doi jurnaliști ne-au ajutat să vizionăm clipuri cu rezumatele Barcelonei. În mod ironic, nu am văzut fix meciul cu Goteborg, din semifinale, câștigat de Barclona la penalty-uri. Deci nu știam cum execută Angel Pedraza, Pichi Alonso și ceilalți. Dar poate că acest lucru a reprezentat un avantaj pentru mine. Poate că ei se așteptau ca eu să știu cum au bătut cu Goteborg.
Primul penalty a fost executat de Jose Ramon Alexanko și a fost cel mai dificil. A fost genul de execuție pe care orice portar și-o dorește: nu foarte sus și nici foarte puternic. Din nefericire pentru el, am ghicit colțul. Poți să sari de zece ori în partea dreapta, dar dacă nu ești destul de puternic, nu vei apăra niciun penalty.
Presiunea a fost uriașă, mai ales după ce Urruti a apărat primele noastre două penalty-uri. În acel moment mi-am imaginat că sunt la antrenament și că urmează să execut, pentru a mă pune în locul adversarilor.
La al doilea penalty, am mizat pe logică. Pedraza a executat și am încercat să mă gândesc unde aș trage eu, dacă aș fi în locul lui. M-am dus din nou în dreapta. Pedraza a crezut că voi schimba colțul, așa cum a făcut Urruti. Eram în formă în acel moment. Mă simțeam bine, aveam multă putere în picioare și puteam să împing foarte mult în ele.
„La doar câteva săptămâni după finală, am fost forțat să joc într-un meci aranjat.”
Al treilea penalty a fost cel mai ușor. Alonso s-a gândit că nu voi mai merge și a treia oară în partea dreaptă. Am plecat tot acolo și am așteptat ca mingea să vină la mine.
După ce Balint a înscris pentru 2-0, Marcos era obligat să marcheze.
Dacă o să revedeți imaginile, o să observați că am intrat în mintea lor. Prima oară, l-am lăsat pe Marcos să creadă că voi pleca în stângă. Când s-a apropiat de minge, m-am deplasat spre dreapta, astfel că el a șutat în stânga mea, dar a făcut-o foarte slab. Când explic, totul pare foarte ușor. Dar erau 70.000 de oameni care ne urmăreau, în finala Cupei Campionilor Europeni. Nu a fost chiar atât de ușor!
Nu aveam habar cum să ne bucurăm. A fost un șoc pentru noi. Am luat Cupa, am mers la hotel, după care am băut niște vin și câteva pahare de șampanie. A doua zi a fost extraordinară.
Barcelona era o rivală atât pentru FC Sevilla, cât și pentru Real Betis. Localnicii veneau la noi și ne aduceau bere, ne cereau autografe. Pentru noi era ceva incredibil, mai ales că veneam dintr-o țară comunistă, o țară închisă.
Pentru mine a fost uimitor. Aveam doar 27 de ani, apărasem patru penalty-uri și îmi ajutasem echipa să câștige Cupa Campionilor Europeni. Dar a fost ultimul meu meci, la un nivel atât de înalt.
Viața mea s-a schimbat foarte mult. La doar câteva săptămâni după finală, am fost forțat să joc într-un meci aranjat. Trebuia ca atacantul nostru să câștige titlul de golgheter al campionatului, dar am refuzat să participat la așa ceva.
Atacantul a marcat trei goluri, dar un puști de la Sportul Studențesc l-a depășit, după ce a terminat sezonul cu 31 de reușite. Numele acelui puști era Gheorghe Hagi.
Pentru că am refuzat să joc, am fost suspendat de clubul Steaua pentru două săptămâni. Am primit o amendă echivalentă cu salariul meu pe două luni. După aceea m-au reprimit la echipă, dar coșmarul nu s-a încheiat.
Am fost operat la mâna dreaptă chiar înainte de finala cu River Plate, de la Tokyo, din Cupa Intercontinentală. Am făcut deplasarea, chiar m-am antrenat pentru ca fotografii locali să aibă câteva imagini cu mine. Am avut grijă să cad mereu pe mâna stângă.
Așa au apărut zvonuri conform cărora Nicu Ceaușescu, cel mai mic fiu al dictatorului, m-a împușcat în mână. Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva.
Mai târziu am primit un job în cadrul Poliției de Frontieră, unde am lucrat timp de șapte ani.
Performanța mea a fost unică. Sunt foarte multe detalii care fac această finală să fie una specială. Nu cred că va mai exista vreodată una similară.”
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER