E greu de întâlnit o așa siguranță, cel puțin la nivel declarativ, precum cea a croaților de la Hajduk Split. Cu trei goluri încasate la București, ei se agață, fără disperare însă, de singura lor reușită din „Ștefan cel Mare”.
„Da, am luat trei goluri, dar nu uitați că am dat unul. Și la Split ne calificăm”, cam asta e ideea de bază. Hotărâți și determinați. Toți, de la moșulețul simpatic, dar deloc senil de pe banca tehnică, până la fanaticii suporteri care ajunseseră la un moment dat să le sape gropi, simbolice, fotbaliștilor pe teren, gândesc la fel.
Par a fi mai degrabă o nație britanică decât una din Balcanii de care sperăm și noi, și ei, să ne eliberăm. în locul lor, în astfel de circumstanțe, pe noi ne-ar fi mâncat fatalismul. Da, da, fatalismul ăla din „Miorița”, sau din celebra zicală „așa a vrut Dumnezeu”. Cioran zicea într-un text că „puține țări au fost care – ca România – în întreg trecutul lor să nu fi cunoscut alt mijloc de respirație spirituală decât religia”. Religiozitate pe care tot el o caracteriza în același text scris cu „orgoliu” ca fiind „nepasionată și, mai cu seamă, neagresivă”. Adică niște blegi care se bazează exclusiv pe voința divină.
Îmi aduc aminte de un gest violent, de o răbufnire atipică românilor. Anul trecut, la meciul tur cu Slovan Liberec, la scorul de 0-2, suporterii dinamoviști au vrut să pună stop fatalismului. Și le-a ieșit. După ce au invadat terenul, fotbaliștii lui Bonetti au întors rezultatul în Cehia. Dar și atunci calificarea a fost numită „minune”. Pentru că la noi nu există o cale de mijloc, o responsabilitate colectivă sau individuală, la noi totul ține de divinitate, de noroc, de soartă.
Anul trecut, suporterii au încercat schimbarea la față a cățelăriei. Anul ăsta ar fi cazul să se revanșeze fotbaliștii.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER