M-am așezat în fața televizorului fără iluzii. Viborg HK ar trebui să se numească Ciborg HK. Ciboarga Bojana Popovic „plutește” în momentul de maxim al detentei de aruncare o fracțiune de secundă în plus față de orice zid aflat în față. Niciun portar nu poate ghici colțul în care va trimite mingea stânga fulgerătoare a Gritei Jurack. Afară doar de Katrine Lunde Haraldsen, care „se duce” cu o fracțiune de secundă mai devreme pe traiectoria aruncării, posedând un simț de anticipație aproape paranormal. Cristina Vărzaru mi se pare cea mai îndemânatică jucătoare din lume, aș porecli-o „Gața”, pentru că mi-a amintit de Cristian Gațu când a înșurubat venind de pe extremă un „ghivent” din poignet care a făcut mingea sărind din podea să cotească pe lângă Paula Ungureanu. (Celor care mă înjură deja pentru că, iată, scriu și despre handbal, nu doar despre tenis, le comunic nu numai că am fost patru ani portarul unei echipe de mare tradiție în handbalul românesc, cea a liceului Mihai Viteazul, dar și faptul că sunt român, sunt ziarist și am măcar atâta drept să scriu cât orice forumist). Cât privește apărarea Viborgului, e un fel de cuplaj turnant ucigător, ca două „nuci tari”, mobile, concentrice, băgate una în interiorul celeilalte.
Acestea sunt ciboargele cu care s-a bătut Oltchim – spun Oltchim și atât, căci Râmnicu Vâlcea a devenit România în numele acestei echipe. Nu avea cum să învingă. Și totuși, fetele de la Oltchim au oferit României o victorie care, după părerea mea, face cât finala jucată cu trofeul european pe masă.
De ani de zile n-am mai văzut în spațiul românesc o asemenea ECHIPĂ‚. E plin pe la noi de superjucători, de megaoameni, de hipervedete, de mondiali, dar o mână de fete care să se strângă pe minge chiar ca o mână cu șapte degete, mai rar. Întrebată în legătură cu titlul de golgheter european, de care o despărțeau sâmbătă seara doar trei goluri, căpitanul naționalei feminine de handbal a României, ciboarga Vărzaru, a răspuns fără să șovăie: „Voi fi fericită să nu marchez niciun gol dacă echipa mea va câștiga”. Eu, unul, am simțit că această victorie asupra interesului individual, a egoismului, a vanității le însuflețea pe toate fetele lui Radu Voina. La un moment dat, într-un time-out, erau atât de preocupate să-și atingă mâinile și să-și strige cuvintele de îmbărbătare (deși nu știu câți bărbați ar fi în stare de performanța lor), încât nu mai auzeau indicațiile antrenorului Voina, nevoit să răcnească: „Ascultați ce vă spun! Jucați patru la patru!”.
Toate pentru una, una pentru toate, asta am văzut pe teren indiferent de scor. Oltchim ar merita să se numească Allchim. Niciun reproș, nici măcar din priviri, nu se vedea la allchimiste, prima grijă a tuturor era s-o ajute, s-o susțină pe cea aflată în dificultate sau care tocmai greșise. Aproape că această dăruire colectivă emoționantă, această dorință uneori disperată de sacrificiu, de a se arunca „în foc”, care le-a făcut să se ciocnească crâncen pe Cristina Neagu și Paula Ungureanu, este cea care le-a sufocat pentru câteva minute în fața ciboargelor Viborgului. Au fost și „frumuseți” personale sclipitoare, Cristina Neagu, torpilă în vinclu de pe picioare, de la 10 m, practic fără elan, sau Ramona Maier, boltă peste Haraldsen din plonjon cu „mână moartă” la 7 m, dar, spre deosebire de Viborg, fiecare gol al Oltchimului l-am simțit ca pe al întregii echipe. Cristina Vărzaru, la final: „Să ne bucurăm de această seară, căci ce vine, salarii scăzute, taxe și impozite mărite, nu e bine deloc”.
Mă întreb dacă politicienii care s-au înghesuit să ceară sute de bilete la Polivalentă, în caz că au avut răbdare să stea la televizor, că nu-i vede nimeni și nu câștigă voturi, au priceput după acest meci, în afară de faptul că handbalul se joacă în 7, și ceva în legătură cu sensul unui cuvânt pe care îl toacă sistematic între dinți de când cu criza: solidaritate. Ei sunt singurii pe care stingerea tabelei de marcaj, batjocura Polivalentei din Capitală față de vâlcence și de România, i-ar face fericiți în meciul pe viață și pe moarte cu cetățenii.
Viborg a fost o nucă prea tare pentru noi. Au fost mai bune în aceste două meciuri ale finalei. Anul viitor urmează să câștigăm Valeria Beșe, inter Oltchim
Suntem fericite pentru că am ajuns aici. Nu în fiecare an joci o finală de Liga Campionilor Steluța Luca, inter Oltchim Spun Oltchim și atât, căci Râmnicu Vâlcea a devenit România (…) De ani de zile nu am mai văzut în spațiul românesc o asemenea ECHIPĂ‚ Cristian Tudor Popescu, editorialist ProSport
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER