Editorial CTP:** Allchim contra Ciborg
M-am așezat în fața televizorului fără iluzii. Viborg HK ar
trebui să se numească Ciborg HK. Ciboarga Bojana Popovic „plutește”
în momentul de maxim al detentei de aruncare o fracțiune de secundă
în plus față de orice zid aflat în față. Niciun portar nu poate
ghici colțul în care va trimite mingea stânga fulgerătoare a Gritei
Jurack. Afară doar de Katrine Lunde Haraldsen, care „se duce” cu o
fracțiune de secundă mai devreme pe traiectoria aruncării, posedând
un simț de anticipație aproape paranormal. Cristina Vărzaru mi se
pare cea mai îndemânatică jucătoare din lume, aș porecli-o „Gața”,
pentru că mi-a amintit de Cristian Gațu când a înșurubat venind de
pe extremă un „ghivent” din poignet care a făcut mingea sărind din
podea să cotească pe lângă Paula Ungureanu. (Celor care mă înjură
deja pentru că, iată, scriu și despre handbal, nu doar despre
tenis, le comunic nu numai că am fost patru ani portarul unei
echipe de mare tradiție în handbalul românesc, cea a liceului Mihai
Viteazul, dar și faptul că sunt român, sunt ziarist și am măcar
atâta drept să scriu cât orice forumist). Cât privește apărarea
Viborgului, e un fel de cuplaj turnant ucigător, ca două „nuci
tari”, mobile, concentrice, băgate una în interiorul
celeilalte.
Acestea sunt ciboargele cu care s-a bătut Oltchim – spun Oltchim
și atât, căci Râmnicu Vâlcea a devenit România în numele acestei
echipe. Nu avea cum să învingă. Și totuși, fetele de la Oltchim au
oferit României o victorie care, după părerea mea, face cât finala
jucată cu trofeul european pe masă.
De ani de zile n-am mai văzut în spațiul românesc o asemenea
ECHIPĂ‚. E plin pe la noi de superjucători, de megaoameni, de
hipervedete, de mondiali, dar o mână de fete care să se strângă pe
minge chiar ca o mână cu șapte degete, mai rar. Întrebată în
legătură cu titlul de golgheter european, de care o despărțeau
sâmbătă seara doar trei goluri, căpitanul naționalei feminine de
handbal a României, ciboarga Vărzaru, a răspuns fără să șovăie:
„Voi fi fericită să nu marchez niciun gol dacă echipa mea va
câștiga”. Eu, unul, am simțit că această victorie asupra
interesului individual, a egoismului, a vanității le însuflețea pe
toate fetele lui Radu Voina. La un moment dat, într-un time-out,
erau atât de preocupate să-și atingă mâinile și să-și strige
cuvintele de îmbărbătare (deși nu știu câți bărbați ar fi în stare
de performanța lor), încât nu mai auzeau indicațiile antrenorului
Voina, nevoit să răcnească: „Ascultați ce vă spun! Jucați patru la
patru!”.
Toate pentru una, una pentru toate, asta am văzut pe teren
indiferent de scor. Oltchim ar merita să se numească Allchim.
Niciun reproș, nici măcar din priviri, nu se vedea la allchimiste,
prima grijă a tuturor era s-o ajute, s-o susțină pe cea aflată în
dificultate sau care tocmai greșise. Aproape că această dăruire
colectivă emoționantă, această dorință uneori disperată de
sacrificiu, de a se arunca „în foc”, care le-a făcut să se
ciocnească crâncen pe Cristina Neagu și Paula Ungureanu, este cea
care le-a sufocat pentru câteva minute în fața ciboargelor
Viborgului. Au fost și „frumuseți” personale sclipitoare, Cristina
Neagu, torpilă în vinclu de pe picioare, de la 10 m, practic fără
elan, sau Ramona Maier, boltă peste Haraldsen din plonjon cu „mână
moartă” la 7 m, dar, spre deosebire de Viborg, fiecare gol al
Oltchimului l-am simțit ca pe al întregii echipe.
Cristina Vărzaru, la final: „Să ne bucurăm de această seară, căci
ce vine, salarii scăzute, taxe și impozite mărite, nu e bine
deloc”.
Mă întreb dacă politicienii care s-au înghesuit să ceară sute de
bilete la Polivalentă, în caz că au avut răbdare să stea la
televizor, că nu-i vede nimeni și nu câștigă voturi, au priceput
după acest meci, în afară de faptul că handbalul se joacă în 7, și
ceva în legătură cu sensul unui cuvânt pe care îl toacă sistematic
între dinți de când cu criza: solidaritate. Ei sunt singurii pe
care stingerea tabelei de marcaj, batjocura Polivalentei din
Capitală față de vâlcence și de România, i-ar face fericiți în
meciul pe viață și pe moarte cu cetățenii.
Viborg a fost o nucă prea tare pentru noi. Au fost mai bune în
aceste două meciuri ale finalei. Anul viitor urmează să
câștigăm
Valeria Beșe, inter Oltchim
Suntem fericite pentru că am ajuns aici. Nu în fiecare an joci
o finală de Liga Campionilor
Steluța Luca, inter Oltchim
Spun Oltchim și atât, căci Râmnicu Vâlcea a devenit România (…)
De ani de zile nu am mai văzut în spațiul românesc o asemenea
ECHIPĂ‚
Cristian Tudor Popescu, editorialist ProSport