Două plecări. Una nu ne interesează. Când iei zero din zero, rezultatul e o căcărează de oaie cărată între striațiile cauciucului de Maybach pe izlazul din Buzău. Cu mențiunea că ceea ce a lăsat muflonul de Pipera în Ghencea reprezintă Zero Absolut. Minus 273 de grade Celsius în entuziasmul sufletelor roș-albastre, minus 273 de mii de suporteri, minus cel puțin 273 de milioane de euro la club. Plusurile trebuie trecute în cazierul nulității.
Plecarea dureroasă e cea a Fiarei. Lăcătuș a ales lumea civilizată și nimeni nu-l poate condamna. Nici nu contează dacă a fost sau nu un bun antrenor. El a iubit Echipa, fie ea Naționala, Steaua sau Vasluiul. În meciul dintre cele două, după decizia tip valiză-cu-bani, de anulare a penalty-ului, arbitrul Kovacs parcă i-a arătat lui Lăcă nu tribuna, ci direcția vămii Nădlac. Iar dacă Fiara pleacă fără să urle, să înjure sau să acuze pe cineva în spate, e cu atât mai de apreciat. Tăcerea celui care a scos de atâtea ori lumea cu tricolorul în stradă face cât un miting de 50 de mii de fluiere.
În 1986, în timp ce marele patriot Barabas admira profesional gazonul de la Sevilla, Marius Lăcătuș zguduia plasa lui Urruti. Ghiuleaua lui s-a dus pe sub transversală direct în vitrina cu trofee a Barcelonei. „Lăcătuș trebuie să înscrie, Lăcătuș va înscrie!” suna ruga comentatorului și a 22 de milioane de români. Și Lăcătuș a înscris. Cu sete, cu ură, ca-n basmul în care Făt-Frumos îl bagă pe zmeu în pământ până la gât. În plus, Făt-Pletos i-a zburat și capul cu un șut! Și-a făcut-o de 103 ori în total.
Ce ironică e viața! Suntem reprezentați în străinătate de unul care declară că s-a săturat de România și pleacă în țara lui, la Buzău. Iar mândria tricoloră de la Sevilla emigrează exact în țara învinșilor lui. Sau învinșii suntem noi?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER