„Asta denotă un element de cauză la efectul pe care-l avem”. Autorul acestei fraze ivite dintr-un foraj mental de certă adâncime e Vasile Avram, șeful arbitrilor români. Răscolitoarele lui cuvinte trimit cu gândul la mottoul aforistului: „Spune-mi ce-ai înțeles ca să-ți spun ce-am vrut să zic”. Vasile Avram a făcut pirueta retorică de mai sus după ce și-a mustrat fiul pentru că întârziase la o ședință. Esopismul frazei explică parțial bezna în care înoată arbitrajul românesc. Când șeful vorbește așa, nu-i de mirare că subalternii se comportă ambiguu, șleampăt și îngălat. Cum poți aștepta prestații limpezi din partea unor oameni dirijați de un expert al echivocului? Cum poți pretinde onestitate într-un spațiu al concesiilor și al pilelor? Simplu, nu poți. Îți rămâne să te indignezi sau să te amuzi.
Și totuși, oricare dintre cele două reacții e perdantă. De ce? Fiindcă pierdem din vedere cadrul general. Contextul istoric. Înainte de a conchide că X e corupt, Y fricos, W canalie, iar Z „doar” prost, trebuie să ne amintim unde trăiesc oamenii ăștia și ce sunt puși să facă. E simplu. Trăiesc în România mileniului trei și sunt puși să împartă dreptatea. Nu în tribunale, ci pe teren. Or, dacă justiția în ansamblu arată prost, la ce bun să visăm arbitraje pure? Să nu ne facem iluzii. Sute de delincvenți scapă nepedepsiți, prin complicități tenebroase. Ați uitat de rugăciunile de tip „În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului NUP”? Ați uitat de ucigașii cărora li se dau pedepse cu suspendare fiindcă sunt buni profesioniști? Ați pierdut din vedere cacealmalele cu protagoniști interlopi, în care Poliția și Procuratura funcționează pe principiul „Eu îi prind, tu le dai drumul?” Ei bine, doar dacă v-ați scos din minte lucrurile astea aveți dreptul la indignare. Mintea românului împărțitor de dreptate e formatată prost și produce efecte în consecință. Colțescu, Avram junior, Radu Petrescu, Kovacs și ceilalți aparțin unui sistem deprins să funcționeze pe bază de ambiguitate și dispersie a răspunderii. Penalty-ul dat aiurea și prescrierea unei crime se întâlnesc în punctul unde nădejdile noastre se fac țăndări.
În condițiile astea, evident că respingerea arbitrilor străini suscită bănuieli. Ea e oricum alăturea cu drumul. De ce avem voie să mâncăm ciocolată belgiană, să avem mașini japoneze și să ne facem concediile în Italia, dar nu avem dreptul la arbitri spanioli sau elvețieni? De ce străinătatea funcționează ca reper în turism, dar e tabu în materie de arbitraj? Sigur, au existat și străini care au arbitrat prost în campionatul nostru. Însă prin comparație cu mizeriile lăsate în urmă de lotul intern, prestațiile lor au fost înălțătoare. În plus, dacă tot alegem răul mai mic de peste două decenii, de ce să nu-l alegem și acum?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER