Editorial Radu Paraschivescu: Cauză, efect și defect

„Asta denotă un element de cauză la efectul pe care-l avem”.
Autorul acestei fraze ivite dintr-un foraj mental de certă adâncime
e Vasile Avram, șeful arbitrilor români. Răscolitoarele lui cuvinte
trimit cu gândul la mottoul aforistului: „Spune-mi ce-ai înțeles ca
să-ți spun ce-am vrut să zic”. Vasile Avram a făcut pirueta
retorică de mai sus după ce și-a mustrat fiul pentru că întârziase
la o ședință. Esopismul frazei explică parțial bezna în care înoată
arbitrajul românesc. Când șeful vorbește așa, nu-i de mirare că
subalternii se comportă ambiguu, șleampăt și îngălat. Cum poți
aștepta prestații limpezi din partea unor oameni dirijați de un
expert al echivocului? Cum poți pretinde onestitate într-un spațiu
al concesiilor și al pilelor? Simplu, nu poți. Îți rămâne să te
indignezi sau să te amuzi.

Și totuși, oricare dintre cele două reacții e perdantă. De ce?
Fiindcă pierdem din vedere cadrul general. Contextul istoric.
Înainte de a conchide că X e corupt, Y fricos, W canalie, iar Z
„doar” prost, trebuie să ne amintim unde trăiesc oamenii ăștia și
ce sunt puși să facă. E simplu. Trăiesc în România mileniului trei
și sunt puși să împartă dreptatea. Nu în tribunale, ci pe teren.
Or, dacă justiția în ansamblu arată prost, la ce bun să visăm
arbitraje pure? Să nu ne facem iluzii. Sute de delincvenți scapă
nepedepsiți, prin complicități tenebroase. Ați uitat de rugăciunile
de tip „În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului NUP”? Ați
uitat de ucigașii cărora li se dau pedepse cu suspendare fiindcă
sunt buni profesioniști? Ați pierdut din vedere cacealmalele cu
protagoniști interlopi, în care Poliția și Procuratura funcționează
pe principiul „Eu îi prind, tu le dai drumul?” Ei bine, doar dacă
v-ați scos din minte lucrurile astea aveți dreptul la indignare.
Mintea românului împărțitor de dreptate e formatată prost și
produce efecte în consecință. Colțescu, Avram junior, Radu
Petrescu, Kovacs și ceilalți aparțin unui sistem deprins să
funcționeze pe bază de ambiguitate și dispersie a răspunderii.
Penalty-ul dat aiurea și prescrierea unei crime se întâlnesc în
punctul unde nădejdile noastre se fac țăndări.

În condițiile astea, evident că respingerea arbitrilor străini
suscită bănuieli. Ea e oricum alăturea cu drumul. De ce avem voie
să mâncăm ciocolată belgiană, să avem mașini japoneze și să ne
facem concediile în Italia, dar nu avem dreptul la arbitri spanioli
sau elvețieni? De ce străinătatea funcționează ca reper în turism,
dar e tabu în materie de arbitraj? Sigur, au existat și străini
care au arbitrat prost în campionatul nostru. Însă prin comparație
cu mizeriile lăsate în urmă de lotul intern, prestațiile lor au
fost înălțătoare. În plus, dacă tot alegem răul mai mic de peste
două decenii, de ce să nu-l alegem și acum?