Două cartonașe ca două pietre prețioase – un topaz și un rubin – stau în sânul lui Avram. La propriu. Ambele așteaptă să fie scoase la aer și fluturate ca niște stindarde ale sancțiunii. Și-ar face singure datoria, dar nu pot. Depind de mâna, de priceperea și de obrazul celui care le-a ascuns acolo. Rostul lor e să fie la îndemână. Atât. De aici încolo începe altă poveste. Numai că omulețul care le ține în buzunar stă la rândul lui tot în sânul lui Avram. La figurat. Fiul se simte bine sub ocrotirea vigilentă a tatălui. Departe de dramatismul dubletului biblic Abraham – Isaac, dubletul Avram – Avram iscălește unul dintre documentele de omologare a falselor ierarhii. Tatăl iubitor clădește, din nisip calitatea a doua, excelența fiului. Căci, nu-i așa, dacă discipolul trăiește pentru a-și depăși maestrul, de ce nu s-ar opinti și puietul ca să înfrunzească mai amplu decât arborele-tată?
În închipuirea lui Vasile Avram, băiatul Marius e sinonimul iscusinței și numele de alint al valorii. Sentimentul ar fi adevărat dacă n-ar fi fals. În realitate, Marius Avram se poate mândri în primul rând cu ferfenițirea unor meciuri care, fără aportul dumnealui, ar fi putut ajunge la capăt fără perplexități și bombăneli. Ultimul exemplu: FC Timișoara – Rapid 2-1, sâmbăta trecută. Marius Avram a reușit să strice jocul fără să falsifice rezultatul. Enervând, în schimb, pe toată lumea. De aici, o deducție simplă. Marius Avram aparține unei categorii reprezentate luxuriant în fotbalul românesc: a oamenilor care nu dezavantajează o echipă sau alta, ci fotbalul în general.
Om care trebuie, conform butadei, să nu audă nimic și să vadă tot, arbitrul e chemat să evolueze într-un scenariu solomonic. I se potrivește lui Marius Avram această postură? Prea puțin. Când penalizezi aiurea și ierți ce trebuie pedepsit, e limpede că nu te califici pentru un asemenea rol. În ceea ce privește jovialitatea arborată ca o tencuială cu termen de garanție de nouăzeci de minute, și aici Avram cel mic se blochează într-o inadecvare comică. La antipodul încruntărilor alexandrutudoriene, Marius Avram cultivă zâmbetul panoramic, de tip Ion Iliescu. Dacă Tudor e plumburiu în intransigența lui, Avram râde și dansează. Prim-planurile din timpul meciului de sâmbătă n-au prezentat un arbitru conștient de răspunderea pe care-o are, ci mai degrabă un pionier aspirant la însemnele comandantului de detașament, care a spus corect poezia la citire, a învățat tabla înmulțirii cu cinci și are o batistă impecabilă în buzunar.
Din păcate, în același buzunar, cele două cartonașe simt că au fost folosite aiurea. Ele sunt și în același timp nu sunt în sânul lui Avram.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER