Destinul a lucrat hotărât cu Petre Grigoraș. Fără ursitoare glăsuind oracular, fără ocolișuri esopice, fără ezoterism tulbure și savant. Au fost de-ajuns un strop de geografie, un dram de carieră și un vârf de coincidență pentru ca toată lumea să vadă tatuajul biografic. Grigoraș s-a născut la Poduri și a început să joace fotbal la Aripi. Aceste două entități băcăuane și-au expandat rosturile cu timpul și au devenit repere ale unei ocupații stabile. Indiferent unde s-a oprit, Grigoraș a construit poduri și a desfășurat evantaiuri din pene. Bărbatul acesta cu figură de grădinar ursuz, vorbă repede și poantă pe vârful limbii n-a ticluit împotriva fotbalului. A sădit entuziasmul ca idee de joc, s-a împăcat bine cu estetica și a așternut pe iarbă ceva care n-a displăcut nimănui niciodată. Pe unde s-a dus, Grigoraș a muncit egal și bine. N-a fost numit nici Ferguson din Țiglina, nici Capello din Constanța. În schimb, a primit cadou același refren rimat și ritmat pe oriunde l-au dus pașii: „Grigoraș, Grigoraș, / Cel mai tare din oraș”. Tribunele nu fac poezie ca Dimov sau proză ca Breban, dar știu să apese omagial pe cuvinte și – mai ales – se pricep să-i salute pe împătimiți.
Stop! Începe să sune a panegiric, iar Grigoraș n-a murit. E bun-zdravăn, atât cât te lasă inima în sportul ăsta în care antrenorii sunt cumpărați ca lingourile și scuipați ca niște coji de semințe. De curând, s-a vorbit despre el că ar înființa un SMURD alternativ la Urziceni și că ar începe resuscitarea. Nu se mai știe nimic, fiindcă Unirea pare să renunțe la ambiții din lipsă de combatanți. Într-un interviu de la începutul lunii, un reporter exaltat îl pețea, cu inflație de complimente și o tonă de miere în glas, în numele unei mirese băcăuane scăpătate. Ce va face Petre Grigoraș? Nu se știe. Dar e greu de crezut că va mai sta deoparte. Oamenilor le e dor de pedagogia lui deopotrivă generoasă și frustă, de glasul lui răgușit, de dreapta lui care distribuie, cu aceeași mișcare a încheieturii, scatoalce și mângâieri. Nu avem atât de mulți arhitecți ai fotbalului de atac încât să ne permitem luxul de a-l ține pe omul ăsta departe de teren. Înainte de a-i cerceta cartea de muncă, mai priviți-i o dată rețeta destinului. În ea scrie negru pe alb: Poduri și Aripi. Sau, mă rog, poduri și aripi. Fără legătură cu Saligny și Vuia. Poate doar cu dorința noastră de-a trece în siguranță pe deasupra hăurilor și cu ispita secretă a fiecăruia dintre noi de-a fi, măcar câteva clipe, albatros.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER