Editorial Radu Paraschivescu:** Sil ENZO stampa

Stropi de salivă perlează muștiucul pipei din care se înalță o
sculptură de fum. Gura se închide lacom, ca o floare carnivoră. Pe
margine, bărbatul cu aer de maimuță contrariată clămpăne enervat.
Nimic nu merge. Echipa joacă alandala, publicul bombăne, ziarele se
întrec în împunsături și bănuieli. Bărbatul cu pipă e blindat de
propria încăpățânare. Și ce dacă presa pregătește crucea și
piroanele? Și ce dacă marea echipă a Italiei s-a fofilat cu trei
egaluri chinuite? Și ce dacă jucătorii încă își ling rănile după
Totonero? Dinții sunt gata să spargă pipa, în timp ce în mintea
bărbatului prinde contur sfidarea supremă: tăcerea. Ziariștii
ieșiți a doua zi la cules de declarații se înfig cu nasurile într-o
poartă închisă. Echipa și antrenorul stau ferecați în muțenie.
Nimic de declarat, ca la vamă, înainte de aplicarea ștampilei.
Silenzio. Silenzio stampa.

Debarasat de obligația de-a dialoga cu propriul pluton de
execuție, bărbatul cu pipă răsuflă ușurat. Pe neașteptate,
Inspirația, o făptură capricioasă, cu apariții neanunțate, îl ia de
braț și-l scoate la plimbare pe aleea care duce la titlul mondial.
Declicul se produce. Caricatura de echipă care se chinuise cu Peru,
Camerun și Polonia toacă fără milă Argentina și Brazilia. Egalii
lui Diaz, N’Kono și Mbida nivelează Polonia lui Lato în semifinale
și Germania lui Breitner în finală. Italia care înscrisese un gol
în trei meciuri în grupe învie sub zâmbetul lui Rossi și grimasele
lui Tardelli. Pe 11 iulie 1982, pe stadionul Santiago Bernabeu,
bărbatul își scoate pipa din gură abia după ce Altobelli marchează
al treilea gol în poarta lui Schumacher. În înaltul tribunei,
președintele Sandro Pertini împarte bezele alături de un Helmuth
Schmidt țeapăn ca un veston prusac.

A doua zi, bărbatul care inventase silenzio stampa zboară în
țară laolaltă cu echipa, președintele Pertini și Cupa Mondială. O
imagine face ocolul lumii: bărbatul, Enzo Bearzot pe nume, joacă
scopone cu președintele Pertini, Franco Causio și Dino Zoff,
vegheați de trofeul pe care tocmai îl câștigaseră. Pipa e la locul
ei – martor la un pas de-a deveni comestibil sub maxilarele lui
Bearzot. Scopone, la fel ca fotbalul, e prilejul de-a le demonstra
altora că ești mai bun ca ei, iar Bearzot privește jocul de cărți
cu aceeași seriozitate cu care disecase jocul de cap al lui Boniek
sau aparițiile în careu ale lui Klaus Fischer.

Săptămâna trecută, Italia l-a dus la groapă pe Enzo Bearzot,
omul care a lăsat în urmă un titlu mondial, un record de
longevitate pe bancă (104 meciuri), o formă de autism planificat și
țanțoș, la care recurge acum oricine și oricând, cu sau fără motiv,
plus o coincidență calendaristică. Bearzot a murit pe 21 decembrie,
în aceeași zi cu Vittorio Pozzo, selecționerul care triumfase la
Cupele Mondiale din 1934 și 1938. Nins de gânduri și de griji,
Marcelo Lippi, al treilea antrenor campion mondial al Italiei, va
avea de-acum încolo un frison la fiecare solstițiu de iarnă. Asta
în timp ce zăpada va acoperi și apoi se va retrage de pe pipa și
cărțile de scopone așezate pe mormântul lui Enzo Bearzot.