Editorial Radu Parschivescu: Scoica (ilustrată de vacanță)

Recensământul stadioanelor de Liga I fără nocturnă mărește
distanța care separă România de continentul căruia pretinde totuși
că-i aparține. Nu departe și nu demult, în fosta Iugoslavie,
echipele care promovau în prima divizie erau obligate să-și
instaleze nocturna până la începerea următoarei ediții de
campionat. Lucrurile nu se opresc aici. În buza Atlanticului, în
Portugalia atât de prost înțeleasă de turistul român („bruneți
de-ai noștri, dar cu drumuri mai bune”), stadioanele adună în ele
fiorul aerospațial și mândria marină a navigatorilor de odinioară.
Când avionul coboară spre Faro, Estádio Algarve răsare sub el ca o
cochilie de argint în care sclipește aluzia unei perle verzi.
Bătută de vânt, iarba se unduiește abia vizibil – fald al unei
rochii de seară în toiul dansului.

La răscrucea dintre scoică și nava stelară, Estádio Algarve
spune povești indiferent dacă pe gazonul lui se joacă sau nu vreun
meci. Tribunele lui se scaldă în patru culori. Jos, albastrul
ultramarin al adâncurilor. Mai sus, peretele bleu al unui val în
detentă. Și mai sus, gulerul alb de spumă pe care fiecare talaz îl
prăvălește asupra îndrăzneților. În fine, sus, sub cozorocul
metalic al stadionului, o dungă violet care sugerează crepusculul.
În timp ce echipele din România se plâng că nu pot lovi mingea
corect din cauza ierbii (mai precis a lipsei ei), portughezii
aștern rebusuri cromatice, din care fiecare privitor își țese
basmul preferat.

În afara câtorva meciuri de la Euro 2004, Estádio Algarve n-a
fost martorul vreunei isprăvi. În prezent, gazonul lui e împărțit
de două echipe de care, cum se spune prin peluze, n-au auzit nici
suporterii lor: Sporting Clube Farense (pe unde a poposit cândva
rapidistul Lucian Marinescu) și Louletano Desportos Clube.
Palmaresul ambelor încape pe dosul unui bilet de tramvai, fără ca
asta să știrbească prețuirea portughezilor pentru lucrul temeinic
și bine făcut. După ce pleci cu amintirea stadionului încercuit de
case în stil maur și a unui sfert de oră pe marginea terenului sau
în tribune (pe gazon nu ai voie cu pantofi de stradă, oricât de
îndatoritoare ar fi gazdele), maidanul pleșuv din Urziceni sau
capcanele din gazonul Astrei Ploiești îți cimentează tristețea.
Fostă Cenușăreasă a Europei, Portugalia are acum atâtea autostrăzi
câți miniștri are România. Iar stadioanele ei cheamă la fotbal, nu
la complicități, insinuări și judecăți partizane. Așa stând
lucrurile și microbist român numindu-te, cum să nu cazi pradă unei
crize năprasnice de fado-masochism?

articol scris de Radu
PARASCHIVESCU