Editorial Răzvan Toma. S-a dus maestrul Ion Cupen, cel mai talentat condei al presei sportive

În timp ce mai toată lumea se bucură, în sfârșit, de revărsarea de soare care s-a tot lăsat așteptată, aducând plăcute gânduri legate de concedii și vacanțe, o veste tristă a venit vineri dimineață ca un nor negru ce parcă a vrut să întunece această atmosferă în care abunda optimismul. Maestrul Ion Cupen s-a stins. Borna 73 i-a fost capăt de drum în această de viață, una care i-a fost și dulce, dar parcă mai mult amară. După părerea mea a fost un uriaș condei al sportului de la noi, mai talentat și decât Ioan Chirilă. Cupen însă nu a știut să își contruiască o imagine, așa, ca nea Vanea, și s-a lăsat  mai mult pradă comodității. Căci, în mod normal, un asemenea talent ar fi trebuit să aibă în CV-ul său cel puțin 10 cărți care să fi făcut legendă și totodată nu ar fi meritat să moară în uitare, chinuit de bătrânețe și singurătate.

Automat, în asemenea momente, gândul face întoarceri în timp, trecând în revistă, precum într-un clip de prezentare al unui film, momentele în care ai avut intersecții cu cel dispărut. Era singurul care mi se adresa cu „băi, ReTeule!”, de la inițialele numelor mele. Discuțiile cu el puteau face salturi abrupte, de la comic la tragic și invers, dar niciodată nu te plictiseai. Autodidact prin excelență, citise foarte mult și putea aborda cu ușurință o largă paletă de subiecte.

Primul contact l-am avut pe când eram un tânăr student care mergea duminică de duminică la redacția „Sportului” din strada Vasile Conta pentru a prelua telefoane de la cronicarii plecați la meciuri (pe-atunci, telefonia mobilă părea foarte departe), el aflându-se printre aceștia. Apoi, m-a impresionat în momentul în care mi-a luat apărarea în fața unui coleg de-al lui, un ziarist făcut din milițian numit Pompiliu Vintilă, care îmi făcea mici „răutăcisme”. Imediat, relația noastră s-a dezvoltat, fiecare din noi apreciind la celălalt felul în care ne făceam treaba, dar și pentru că aveam destule simpatii și antipatii comune, mai ales pe tărâmul social-politic. Voi evoca doar două amintiri care mi-au venit în memorie.

Îmi povestise și mie despre deja celebra întâmplare cu scrisoarea pe care i-o trimisese în tinerețe lui Tudor Arghezi, scârbit de „schimbarea bruscă de macaz” pe care o făcuse marele om de litere, care mai înainte fusese poet al curții regale, pentru ca imediat după război să treacă în barca comuniștilor. Întâmplarea a apărut pe larg și cu lux de amănunte în mass-media, atât în ediții printate, cât și pe internet. De aceea o voi pomeni doar pe scurt. Ei bine, în 1961, pe când era student, având curajul tinereții, i-a trimis această epistolă marelui scriitor, având titlul „Bătrâne scriitor” și semnată „Un tânăr student”, conținând un mesaj critic la adresa destinatarului pentru compromisul făcut cu puterea comunistă, compromis foarte vizibil în activitatea sa literară postbelică, și totodată pentru faptul că Arghezi îl atacase în presă pe un poet care fugise din România. Securitatea a descoperit după patru ani că Ion Cupen fusese autorul acelor rânduri. Dacă s-ar fi întâmplat în anii staliniști, ar fi făcut ani grei de pușcărie, iar familia i-ar fi fost pe veci stigmatizată. A avut șansa însă că în politica românească era un „dezgheț” în acei ani, astfel că a fost doar avertizat și amendat.

Mi-am mai amintit și de o întâmplare hazlie, când am efectuat după Revoluție împreună o deplasare la Belgrad cu Farul, care avea de jucat acolo un meci în Cupa UEFA Intertoto. Gazda întâlnirii era chiar celebra arenă a celor de la Steaua Roșie (Crvena Zvezda). Înainte de a intra în complexul sportiv, am stat o perioadă la porți, pentru că existase o problemă de comunicare între cei ce asigurau securitatea. Eu eram la „Sportul Românesc”, el – la „Ziua”. „Băi, ReTeule, scoate, bă, niște mărci, că ți-a dat Dragomir o grămadă, să bem și noi o bere” – mă tot ruga. „În primul rând, scârțanul de Dragomir nu mi-a dat nimic, mărcile sunt din ce aveam pe-acasă, și în al doilea rând le țin ca pe sfintele moaște, în cazul apariției vreunui eveniment neplăcut” – încercam să-l lămuresc. Zadarnic.

La un moment dat, am intrat în vorbă, mai mult prin semne și câteva cuvinte din bulgara pe care o știam de la TV, cu oamenii de ordine de la intrarea în stadion. Așa am înțeles că respectivii nu-i știau numai pe Hagi și Belodedici din fotbalul românesc, ci și pe Dobrin, ceea ce mă mirase foarte tare. Nelămurit, nea Johnny mă întreabă: „Ce zic ăștia, că îl cunosc pe Dobrin?”. I-am răspuns afirmativ, la care îmi zice: „Ia întreabă-i dacă l-au considerat un jucător mare”. M-am conformat și respectivii mi-au răspuns la rându-le afirmativ, explicându-mi că altfel nu ar fi auzit de el. Îi spun asta lui Johnny, la care el îmi zice: „Băi, dacă îl consideră mare jucător pe Dobrin, zi-le atunci să dea și ei o bere!”. Evident că am zâmbit și i-am zis că nu pot să fac așa ceva. În acest răstimp, a apărut lângă noi un om de ordine tinerel, simpatic, care vorbea binișor românește, pe care îl chema ÐorĂ‘e. Ne-a întrebat de una, de alta de pe la noi. Aflasem că era pe jumătate român, însă născut și crescut în fosta Iugoslavie, al cărei cetățean era, și învățase limba noastră pe când era adolescent, de la rudele din partea mamei. Imediat l-a „luat în primire” Cupen. „Și zici că ai sânge românesc în tine?”. „Da” a răspuns ÐorĂ‘e. „Și ești mândru de treaba asta?” – a continuat Johnny. „Sigur” – a răspuns chiar cu emoție interlocutorul. „Atunci, dă, bă, și tu o bere!” – i-a zis în final Cupen. Eu eram pe jos de râs, în timp ce bietul ÐorĂ‘e se intimidase și nu știa cum să-i explice că nu poate pleca pentru că era în timpul serviciului…

Acesta era Ion Cupen, fie-i țărâna ușoară!