Emeric Ienei: „Am plâns după finala din ’86!”

Emeric Ienei suferă că nu se duce fără mașină nici măcar să își cumpere ziare, fiind dependent de autoturismul său. Fostul selecționer al României ar vrea ca tinerii să nu mai emigreze în alte țări pentru un trai mai bun

Pe nea Emi l-am întâlnit la hotelul Sport, loc în care tehnicianul care a adus Stelei Cupa Campionilor se simte ca acasă. „Mare parte din viață mi-am petrecut-o în cantonamente prin țară și străinătate, așa că mă simt la hotel la fel de confortabil ca acasă“, spune reputatul antrenor.

Considerați că ați avut noroc de-a lungul carierei?
Fără șansă în viață e cam greu. Nu poți să faci nimic, dar, în general, chiar dacă pare o banalitate, oamenii valoroși sunt și norocoși.

Sunteți o persoană care economisește banii?
Nu am așa de mulți… Eu, oricum, m-am născut prea repede ca să profit de bani, tocmai de aceea a trebuit să fac economii, să fiu cumpătat ca să pot să supraviețuiesc. Spun că m-am născut prea devreme, pentru că pe timpul meu, când am făcut performanță, sportul nu se plătea așa bine ca acum.

Care a fost cel mai mare sacrificiu?
Cel mai mult a avut de suferit familia mea, deoarece fotbalul te ține mult timp în cantonamente, plus privațiuni și multe restricții. Nu am avut o viață privată normală. Sigur, nu poți să ajungi la performanțe mari altfel, așa cum le spuneam și jucătorilor mei, care aveau și drepturi, nu doar obligații. Trebuiau doar să știe: când, cum și cu cine, pentru că, dacă nu erau cumpătați, viața sportivă putea fi afectată.

Cum v-ați ținut, totuși, familia aproape?
Am avut noroc să am o familie minunată, închegată, care mi-a fost mereu aproape. Soția m-a ajutat foarte mult să reușesc în carieră, fiind și ea sportivă, campioană mondială la scrimă. Într-o zi, pe vremea când antrenam amândoi, mi-a zis că sunt cam mulți antrenori în familia noastră și că ea renunță, pentru că fotbalul are o deschidere mai mare. Așa am reușit să fim împreună 38 de ani.

V-a deranjat vreodată atenția exagerată a presei?
Acum mă gândesc că da. Însă la acea vreme nu băgam prea mult în seamă. Pe de o parte este foarte plăcut să fii oprit de lume pe stradă și să ți se strângă mâna, dar pe de altă parte este și obositor, o povară.

Ați plâns vreodată din cauza fotbalului?
Am lăcrimat o singură dată. Când am câștigat Cupa Campionilor. La câteva ore după meci, după ce m-am întors la hotel, am avut niște stări contradictorii: bucurie, tristețe. Iar când am văzut-o pe soția mea, ne-au dat amândurora lacrimile. Și sportivii sunt sensibili…

Soția nu mergea cu dumneavoastră la stadion?
Niciodată, se uita doar la televizor. Am luat-o cu mine la Sevilla, în ‘86, dar nu i-am dat voie să meargă pe stadion. Ministerul Apărării și Guvernul au aprobat să vină și soțiile cu noi în Spania, dar ea a văzut meciul din camera de hotel.

Ce alte superstiții mai aveați?
Când eram antrenor și mergeam cu jucătorii prin parc să ne relaxăm, în cantonament fiind, și găseam vreo pietricică, fixam o gaură și-mi plăcea să dau cu ea să văd dacă nimeresc. Dacă intra în gaură, atunci știam că o să câștigăm meciul. De multe ori chiar așa se și întâmpla. Și jucătorii aveau superstiții. De exemplu, nu se urcau niciodată în autocar dacă șoferul trebuia să dea înapoi.

Femeia în autocar sau avion alături de jucători aduce ghinion?
Nu, asta nu. O dată chiar am fost nevoiți să luăm o doamnă ghid în autocar. Și mă gândeam că trebuie neapărat să câștigăm acel meci, pentru că jucătorii erau speriați și se gândeau că prezența acelei doamne poate aduce rău, dar chiar am câștigat atunci.

Ce părere aveți despre evoluția profesională a femeii?
Este un lucru extraordinar. O femeie poate să-l ajute pe bărbat în toate problemele. Eu zic că este foarte bine că acum au intrat chiar și-n politică. S-a născut o concurență între sexe. Sunt cazuri în care câștigă mai bine decât bărbații, iar acest lucru este foarte bun, pentru că societatea s-a deschis mai mult spre femei decât înainte. Se vede că am evoluat.

Credeți că o femeie ar fi potrivită la cârma unei țări?
Cum să nu? În Anglia a fost „Doamna de Fier“ Thatcher, de exemplu. La noi în țară însă, este mai greu. Românii nu cred că ar accepta asta și, momentan, din ce am văzut eu, nu cred că există vreo femeie capabilă că conducă țara.

Cum este bunicul Emeric Ienei?
Este iubitor și sentimental. Am un nepoțel de 5 ani și o nepoțică de 3 ani. Nu profită încă de dragostea mea pentru ei pentru că sunt încă mici, dar băiețelul fiicei mele, fiind mai mare, este hoțoman și mă taxează de câte ori merg cu el la cumpărături. „Vreau și aia, vreau și aia”, iar eu nu pot să îl refuz.

Tot mai mulți tineri pleacă la muncă afară. Este o problemă pentru societatea românească?
Da, este o problemă. Sunt ingineri care cară moloz în străinătate și nu reprezintă ei singurul caz. Nu sunt de acord să plece în altă țară pentru muncă, dar în același timp sunt de acord să meargă spre o viață mai bună și mai bine plătită. Vreau să li se ofere posibilitatea tinerilor să-și profeseze meseria pentru care s-au pregătit.

Credeți în puterea presei?
Sigur. Nu este ea considerată a patra putere în stat? Are o influență fantastică, dar eu aș prefera o presă puțin mai loială și mai obiectivă. Se exagerează foarte mult. Sunt multe ziare în care apar articole care duc chiar la destrămarea unor familii. De multe ori sunt scrise pentru a face rău.

De afaceri vă ocupați?
Eu am făcut întotdeauna ceea ce m-am priceput, adică fotbal. Am investit o singură dată, acum câțiva ani, și am pierdut destui bani într-un timp foarte scurt. Aveam niște prieteni cu care am investit. Eu nu eram în țară, iar ei se ocupau de tot. Poate și pentru că nu aveam control asupra afacerii am pierdut mai mult decât am investit. Să zicem că au fost investiții imobiliare. Am cumpărat niște terenuri pe care voiam să construim niște săli cu jocuri de noroc, biliard…

Cum vă petreceți timpul liber?
În afară de trei luni pe an în care trebuie să-mi respect contractul cu Gillete pentru „Vreau să fiu mare”, am un program al meu de la care nu mă abat. La ora 10:00 merg să-mi cumpăr ziarele, apoi mă mai întâlnesc cu niște prieteni, mai stăm la o șuetă, iar la ora 14:00, este regulă în familia noastră, luăm masa. Apoi citesc ziarele, mă odihnesc și mă uit mult la televizor.

Unde trăiesc copiii dumneavoastră?
Băiatul este cu mine în Oradea, are niște afaceri, iar fiică-mea locuiește în București. Ea este consilier la Guvern. Nu au fost pasionați de sport. Băiatul a practicat polo doar în copilărie.

La ce nu puteți renunța?
Sunt dependent de mașină. Asta mă doare foarte tare. În Oradea este o distanță foarte mică de acasă până la piață, de unde-mi iau ziarele, dar eu mă deplasez tot cu mașina. Soția mea mă tot amenință că o să-mi încuie garajul.

Ce credeți despre divorț?
Este un lucru absolut normal. Când doi oameni nu se mai înțeleg și nu mai pot conviețui împreună, trebuie să se despartă, nu? Există momente în care instituția căsătoriei nu mai stă în picioare. Nu trebuie să-ți strici nici ție viața, nici pe a celui de lângă tine. Acum lumea a mai evoluat, s-a schimbat. Sunt mulți care stau împreună multă vreme fără să se căsătorească sau poate nu o fac niciodată. Nu sunt de condamnat.

Emeric Ienei, fost selecționer