Eminența grizonată

Tot ce mai picură din pipeta arhivei TVR, rar și alandala, din
epoca modernă a naționalei are legătură cu Mircea Angelescu.
Calificarea la Mexico ’70, ostracizarea lui Dobrin, nopțile albe cu
Dumitrache și Neagu. Peste decenii, înflorea Generația de aur în
zilele Coppei del Mondo, o punte peste turnee finale de referință,
atâtea cât să le numeri pe degete. Așa a fost rânduit destinul
echipei naționale și al lui Mircea Angelescu. Deopotrivă. Să se
întâlnească la momentul potrivit. Cine mai crede în coincidențe e
un naiv.

Dacă tot vorbim de pionierat într-un fotbal în căutarea
identității după Revoluție, atunci să-l mai pomenim o dată pe
Mircea Angelescu, părintele Ligii Profesioniste, predată la cheie
lui Dragomir. Mitică de la Ligă a ciugulit doar ce i se pusese pe
tavă, profitând de trambulina care s-a numit cotidianul vremurilor
„Sportul românesc”.
În schimb, Mircea Sandu a fost chiar copilul său preferat în care a
intuit cu mult mai mult decât un secretar cu probleme de juniori
spre finele anilor ’80. Peste ani, o relație nu tocmai lină. S-au
înțepat, s-au tachinat și au continuat să se iubească.

Pentru tot ce-a dăruit Stelei, Ion Alecsandrescu a fost Sfinxul.
În biroul său ticsit de sticle de whisky și de rotocoale de țigări,
Sfinxul a avut grijă să nu i se clintească Stelei niciun fir de
păr. Înainte și după Sevilla ’86. Spre comparație, în aceeași
atmosferă de film de ani ’30, Mircea Angelescu a avut harul să
păstorească nu un club, două, ci un întreg fotbal. A împăcat UTA cu
Dinamo în anii ’70, pe Steaua cu Craiova după Revoluție, misiuni
imposibile ieri și azi. Dragomir e doar o copie mișcată a Eminenței
grizonate.