Eric Cantona, rebelul care a devenit rege!** Povestea nefardată a unui fotbalist URIAȘ

„Când te trezești speriat în mijlocul nopții doar ca să verifici dacă nu cumva ți-a furat cineva ghetele de fotbal… asta înseamnă pasiune!” Așa a văzut Eric Cantona fotbalul. Când pasiunea a dispărut, s-a lăsat! În plină glorie, fără prea multe explicații. Pe „Old Trafford”, lumea încă îi simte lipsa, iar în pub-ul lui Peter Boyle, unul dintre cei mai fanatici suporteri ai lui United, oamenii se adună înaintea fiecărui meci și, cu halbele de bere ridicate în aer, cântă fără oprire: „Let’s drink a drink for Eric the King”. Este povestea nefardată a lui Eric Cantona, unul dintre cei mai dificili și totodată cei mai îndrăgiți fotbaliști ai lui Manchester United. Philippe Auclair, un jurnalist de top din Franța, a realizat un inside spectaculos în viața lui Cantona, o biografie atipică pentru un personaj incredibil. De la copilăria însorită din suburbiile Marsiliei, la suișurile și coborâșurile de la Manchester.

Un pui de om cățărat în spatele tatălui său în tribunele de pe „Velodrome” privește hipnotizat pe teren, ignorând cei aproape 50.000 de oameni care țipă în jurul său. Eric avea doar 6 ani când Albert l-a luat cu el ca să vadă un meci al lui Olympique. OM-ul lui Skoblar, mașinăria de goluri din Iugoslavia, întâlnea marele Ajax în Cupa Campionilor. Era toamna lui ’72 și momentul în care copilul Cantona avea să se îndrăgostească iremediabil de Johan Cruyff, „un adevărat artist, un vizionar”. Olympique și Cruyff au fost iubirile lui. Prima l-a trădat mereu, a doua l-a ajutat să devină una dintre legendele lui Manchester United.

„Copil răsfățat, caracter dificil!”

Cu mingea s-a jucat de cum a început să meargă, așa susțin părinții. Părinți care l-au răsfățat prea mult, zic primii lui antrenori. „Nimeni din familie nu i-a zis vreodată «nu»”, explica bătrânul tehnician Yves Cicculo, care i-a urmărit primii pași la SO Caillolais. N-a știut să piardă, indiferent dacă era pe terenul de fotbal sau la joacă împreună cu cei doi frați mai mari. „Odată, enervat că nu putea să își învingă frații la ping-pong, a rupt masa! Atât de mult ura să piardă! Poate dacă ar fi învațat să accepte un eșec, nu ar mai fi făcut atâtea lucruri stupide mai târziu”, spune același antrenor cu părul alb din Les Caillols. Avea doar 15 ani și un caracter dificil, care va deveni tot mai greu de controlat pe măsură ce înainta în vârstă.
„Ca să îl ai pe Eric în cea mai bună formă, trebuia să îl faci să se simtă special, protejat”, povestea și „Tito” Oliver, primul mentor al jucătorului. Practic, antrenorii alături de care rebelul Eric a jucat la potențial maxim au fost cei care au reușit să preia rolul tatălui Albert Cantona: Guy Roux și Alex Ferguson.

Prea lent pentru OM, perfect pentru Roux

Știrea că un puști cu părul brunet tuns scurt marchează goluri cu o lejeritate incredibilă s-a răspândit rapid în Marsilia. Olympique, echipa cu care Eric a deschis ochii în fotbal, s-a interesat de el, dar nu l-a vrut. „E prea lent, n-avem ce face cu el!”, a fost concluzia dură a scouterilor. Avea să fie primul moment în care OM îi întoarcea spatele puștiului Cantona. Pe fir au intrat însă Guy Roux și oamenii lui de încredere. Părintele lui Auxerre și-a pus mâna dreaptă pe Daniel Rolland să îl urmărească pe Eric. După nenumărate drumuri făcute de Rolland pe „autorute du soleil”, autostrada care leagă Auxerre de Marsilia, Roux s-a convins de calitatea tânărului atacant: „Reacția pe care a avut-o după ce OM l-a refuzat a arătat că are un caracter de fier. Mereu există riscuri atunci când cumperi un jucător la 15 ani, dar Cantona arăta că e deasupra tuturor”, își amintește omul care a stat peste 40 de ani pe banca lui AJA. Singura problemă pentru Roux în a-l aduce pe Cantona în nordul Franței era că și mult mai titrata Nice umbla după semnătura lui. Familia l-ar fi vrut mai aproape de casă, de la Nice la Marsilia sunt puțin peste 200 de kilometri, iar clima e la fel de blândă, dar pentru Eric nimic n-a contat.

Cucerit cu un tricou

„Vulturii”, așa cum e alintul lui OGC Nice, nu s-au temut niciodată că l-ar putea rata pe Cantona. L-au subestimat tratându-l ca pe oricare alt puști. Eric a mers la baza de antrenament a lui Nice și la plecare a cerut un tricou drept suvenir. L-a primit, dar oamenii de acolo au insistat ca el să și-l plătească: „Atunci și-a dat seama cât de puțin le pasă de el și s-a întors acasă dezamăgit”, povestește tatăl său, căruia Eric n-a avut curajul să-i spună atunci ceea ce îl supărase atât de mult în vizita de la Nice.

Guy Roux nu era precum cei de la OGC. L-a făcut pe tânărul Cantona să se simtă la Auxerre ca acasă și, la plecare, i-a îndesat în ghiozdan un tricou cu AJA: „Și un tricou însemna destul la vremea aceea, mai ales pentru noi, o echipă atât de mică”. Fermecat de Roux, Cantona s-a întors la Marsilia doar ca să-și facă bagajele pentru Auxerre.

Bombă cu ceas pe corp de pugilist

Cantona se dezvolta frumos sub ochii ocrotitori ai lui Guy Roux. Fotbalistic, făcea pasul de la echipa de tineret la seniori, dar momentele în care nu putea fi stăpânit se înmulțeau: „Era violent și temperamentul lui putea să facă scurtcircuit în orice moment”. Dar niciodată nu s-a întâmplat ca furia lui să fie mai mare decât într-o seară friguroasă din sezonul ’83-’84. Povestește părintele Roux: „Jucam împotriva lui Cournon-Le Cendre, o echipă dintr-un oraș minier din Auvergne. Băieții ăia erau duri, nu glumă! Unul dintre fundașii lor îl pune la pământ pe Canto. Arbitrul nu zice nimic, apoi fundașul îl doboară iar. De data asta, Cantona reacționează și adversarul nu mai termină partida pe teren”.
După meci, tehnicianul stătea lipit de ușa vestiarului din care Eric era ultimul jucător care nu ieșise: „Lângă mine erau zece jucători adverși care îl așteptau. I-am întrebat: «Ce căutați aici?». Mi-au spus că îl așteaptă pe Cantona. Am zâmbit: «Ei, bine, în cazul ăsta, noaptea se va termina prost pentru voi. Dacă îl veți lovi, voi chema poliția și veți ajunge într-o celulă, dar la fel de bine s-ar putea ca el să vă dea o mamă de bătaie, și atunci nu o să aveți ce să mai ziceți»”.

Băieții puși pe scandal s-au mirat, numărându-se în gând: „Imposible! Suntem zece!”. Scârțitul ușii de lemn deschizându-se a întrerupt conversația. Cantona a ieșit din vestiar și a văzut roșu în fața ochilor. Fără ca nimeni să aibă timp de reacție și-a aruncat geanta cu echipament și s-a înfipt în grupul de jucători de la Cournon-Le Cendre: „Am văzut dezastrul în fața ochilor. Pe unul dintre ei l-a apucat de cap, pe alți trei i-a lovit cu pumnii, iar la final s-a aruncat cu picioarele în cei rămași”. Apoi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, stătea plin de julituri lângă oamenii pe care tocmai îi bătuse, în timp ce doctorul echipei îl bandaja. „Ă‚sta a fost dintotdeauna Canto”, explica pentru toată lumea antrenorul său de la Auxerre.

Vagabondul de la Olympique Marseille și Bordeaux

Temperamentul său exploziv nu l-a împiedicat să își arate măiestria pe teren pentru că, în ciuda dezavantajului de a fi mult mai mic decât colegii de la Auxerre, „era cu jumătate de oră înaintea tuturor”, după cum spunea însuși Roux. Și abia împlinise 18 ani! Nici gesturile sale excentrice sau petrecerile pe care parcă le suda împreună cu gașca de tineri de la AJA nu au schimbat părerea lumii despre fotbalistul Cantona.
Dar înainte ca Eric să fie un nume consacrat în fotbalul francez, alte două momente tensionate l-au prins la mijloc. A fugărit un suporter prin tribunele unui stadion din Polonia, după ce un ou îi fusese aruncat în ceafă, iar la câteva luni distanță l-a altoit pe colegul său de la Auxerre, portarul Bruno Martini, din cauză că acesta n-a vrut să-și ajute colegii să deszăpezească terenul: „Bang! Un pumn a zburat imediat înspre Martini și a trebuit să le zic celor de la Canal+ că portarul nostru s-a accidentat la un antrenament”, a povestit Roux.

Între un împrumut de șase luni la Martigues, cerut de Cantona pentru a fi mai aproape de Isabelle, iubita sa, și golurile marcate pentru Auxerre, au apărut și ofertele importante pentru puștiul teribil al lui Roux. Toate echipele din Franța îl voiau, după un sezon ’87-’88 în care a crescut de la meci la meci, dar singurele care și-l puteau permite erau Bordeaux, AS Monaco, PSG și, din nou, OM. Cantona a ales să se întoarcă acasă… și Olympique l-a trădat! A doua oară.

„Când eram mic, singurul lucru pe care îl visam era Stade Velodrome. Nu-mi puteam imagina că există ceva mai frumos” și „În Marsilia există o cultură de a-i glorifica pe trișori atunci când ei câștigă. E cultul mafiei”. Sunt vorbele lui Eric de dinainte de a semna cu OM și după ce echipa copilăriei sale l-a marginalizat aducându-l în pragul sinuciderii fotbalistice. Împrumutat la Bordeaux, împrumutat la Montpellier și înapoi la OM, în anul în care echipa lui Tapie câștiga și campionatul. Eric nu și-a dorit nicio secundă titlul: „Singurele trofee pe care le-am câștigat sunt cu Manchester!”, a explicat consecvent cel considerat cel mai bun transfer din istoria lui United.

Prima tentativă de sinucidere și salvarea Platini

Franța ajunsese un calvar pentru Cantona în ’91. Era împrumutat – pentru a treia oară! – de OM, acum la Nimes, și lumea asista impasibilă la autodistrugerea lui. Toți așteptau să cedeze. Și Eric a cedat… Meci pe teren propriu cu Saint- Etienne, o remiză plictisitoare cu două goluri, pe un frig groaznic de decembrie. „Canto a fost faultat de două ori foarte dur și arbitrul n-a dat nimic. A luat mingea a șutat-o spre arbitru și a plecat de pe teren fără să se mai uite în spate”, rememora Henri Emil, antrenorul naționalei de tineret a Franței atunci. Rebelul Cantona își închisese toate ușile și lumea se pregătea de înmormântarea sa fotbalistică. „Cred că e un vis ascuns al fiecăruia dintre noi. Să vedem cum reacționează oamenii după ce murim. Eu am avut privilegiul acesta”, spunea Cantona.

„Mă retrag! Gata!”, a comunicat Agenției France-Press la nici 48 de ore după ce trecea prin dreptul fiecărui membru al Comisiei de Disciplină și, fixându-l cu degetul, îi spunea calm, fără pic de emoție care să-l trădeze: „Ești un idiot!”. Salvarea lui Eric s-a numit Platini, un admirator atât al omului Cantona, cât și al fotbalistului de geniu. Platini l-a luat din Franța și l-a dus în Anglia, la Leeds!

„Oh, ah… Eric Cantonaaaa”

Inițial, ar fi trebuit să ajungă la Sheffield: „Și ce primire am avut acolo! 10.000 de oameni aplaudându-mă în picioare la un meci de fotbal în sală, așteptând ca în weekend să joc împotriva lui Luton”. Dar Trevor Francis, managerul lui Wednesday, a stat prea mult pe gânduri și Leeds l-a luat fără să clipească. Howard Wilkinson l-a vrut atât de mult și, ca în mai toate poveștile ce țin de Cantona, tot el a fost motivul îndepărtării lui de la Leeds. Dar până acolo, Eric și-a trecut în palmares un titlu de campion. Ultimul sărbătorit pe „Elland Road”. Fanii l-au adoptat imediat, chiar dacă prezențele sale în primul „11” nu erau atât de dese precum și-ar fi dorit. În tribunele stadionului din Leeds s-a auzit pentru prima dată cântecul care acum e atât de cunoscut pe „Old Trafford”: „Ooohhh, aaaahh…Eric Cantonaaa”.

„Cel mai bun transfer din istorie!”

Nimeni nu îi spusese încă „Regele”, chiar dacă suporterii îl adorau pe „Elland Road”. Mai era însă foarte puțin până ca Eric Cantona să-și cunoască adevărata casă. Manchester United nu mai câștigase titlul în Anglia de ani buni și în atac erau mari probleme. Brian McClair nu își găsea ritmul în ultima perioadă, iar Dion Dublin, omul adus să rezolve criza golurilor, își rupsese piciorul. Soluția găsită de Sir Alex Ferguson a fost Cantona! „Pentru un milion de lire, cred că a fost cel mai bun transfer din istorie”, spunea legendarul manager. La Leeds, fanii nu puteau să accepte plecarea sa, lucru care îl deranja vizibil pe managerul Wilkinson: „Avem trei milioane de oameni fără loc de muncă în țara asta, dar toată lumea e supărată că un francez se duce la United”.

„The King’s infamous kung-fu kick”

Manchester i s-a potrivit ca o mănușă. Cartonașele roșii începuseră să dispară, locul lor era luat de goluri sau de pasele cu care i-a cucerit pe fanii de pe „Old Trafford”. Sir Alex se felicita meci de meci pentru decizia de a-l aduce într-un vestiar în care începuseră să apară Giggs sau Scholes, atunci tinerii de perspectivă ai lui United. Primul titlu a venit firesc, în ’93, și a fost urmat de o primă „dublă” un an mai târziu. „Un jucător model! Primul pe teren dimineața, ultimul care iase din parcarea plină de fani dornici de autografe. Un jucător perfect”, așa îl caracteriza Ferguson pe atacantul său cu gulerul mereu ridicat.

Dar temperamentul vulcanic al francezului nu putea să nu iasă din nou la rampă. Pe 25 ianuarie 1995, într-o deplasare banală la Crystal Palace. Cantona plecase mai devreme la vestiare, după ce l-a lovit cu cotul pe Shaw. În drum spre tunelul care făcea legătura dintre teren și cabine s-a petrecut incidentul care i-a marcat cel mai mult cariera lui Eric. La 9 fix, totul s-a schimbat: „S-a aruncat cu ambele picioare într-un suporter care îl înjurase”. Imaginile rulau continuu pe ecranele televizoarelor. Șase luni de suspendare și prezența în fața unui judecător, care avea să-i aducă 120 de ore de muncă în folosul comunității.

Paul Ince, și el implicat în altercație, își amintește perfect și arată cum era, de fapt, Cantona: „Eram la Londra, în hotel, ne pregăteam să mergem la tribunal. Îmbrăcat la costum, cu tot cu cravată, mă duc la ușa lui Eric. Îmi deschide și rămân blocat. Mă aștepta cu sacoul pe umăr și cu trei nasturi deschiși la cămașă. «Eric, nu poți merge așa la tribunal, ești nebun?!»”, i-am zis.” Răspunsul francezului e cea mai bună încheiere: „Ba pot, EU SUNT CANTONA!”.

Aș da toată șampania pe care am băut-o în viața mea doar pentru a juca alături de el într-un meci tare pe Old Trafford
George Best

Sunt atât de mândru că oamenii încă îmi cântă numele, dar mi-e teamă că mâine se vor opri. Mi-e teamă, pentru că iubesc asta. Și tot ceea ce iubești te temi că vei pierde
Eric Cantona

Gulerul ridicat, spatele drept și pieptul împins în față. Intra pe stadioane de parcă ar fi fost ale lui. Dar în niciun loc nu se simțea mai bine decât pe Old Trafford. Era scena lui!
Roy Keane

Un artist e cel care poate face lumină într-o cameră întunecată. Nu am văzut niciodată diferența dintre pasa lui Pele către Carlos Alberto, în finala Mondialului din ’70, și poeziile lui Rimbaud. Despărțirea de un club e precum despărțirea de o femeie. Când nu mai ai ce să îi spui, pleci
Eric Cantona

9 trofee a câștigat Cantona la Manchester în cei cinci ani pe „Old Trafford”

64 de goluri a marcat Cantona în 144 de meciuri la United