EXCLUSIV | Vis preschimbat: de la teama de pe terenul de fotbal, la start de carieră în producția de film printr-un documentar cu trei portari de națională ai României. „Eu am fost foarte avantajat de faptul că am dat Bacul Internațional”

„Am făcut un documentar, undeva, la periferia Londrei, cu un tip care vine constant, din ”90 până acum, și organizează tabere pentru copiii din România. Îi învață engleza. A fost super-interesant. Am filmat ceva în Anglia despre un englez care vine în România! Super-tare! Mi s-a părut wow„, povestește fiul antrenorului Florin Tene, fost portar la Dinamo, Steaua, Rapid și component al naționalei la Euro 96.

Koray Turhan este proaspăt-absolvent al Universității West London, la Producție Film. Își caută drumul, stilul, vocea și elementul-semnătură din spatele camerei de filmat. Face documentare. Scurtmetraje despre britanici ajunși în România pentru diverse proiecte cu impact social. Și se mândrește mult de tot cu un documentar de 13 minute despre tatăl său, fost portar de națională, actualmente antrenor de portari prin mâna căruia au trecut cei mai buni ferecători de buturi ai ultimelor generații (de la Tătărușanu, la Pantilimon și Niță) și inițiatorul „Academiei de Portari Florin Tene”.

În primele minute ale documentarului despre tatăl tău spui așa: „copil fiind, visam să ajung fotbalist. Dar a rămas un vis„. Când și cum a început să prindă contur visul cu cinematografia, cu filmul?
Visul cu cinematografia a început să prindă contur prin 2010, când aveam 15 ani. Au vrut ai mei să ne mutăm la periferia Bucureștiului, la Izvorani, pe lacul Snagov. Și… s-a nimerit să stăm chiar lângă studiourile Castel Film – unele dintre cele mai mari din România, alături de studiourile Buftea. Cunoscându-l pe fiul patronului de la Castel (n. companie fondată în 1992 de producătorul de film român Vlad Păunescu, alături de un partener de la Hollywood – Charles Band) – am mers împreună la diferite filmări, pentru reclame, filme. Apoi, a venit la noi Ghost Rider 2 (n.r. 2011). Cu Nicolas Cage. Și mi-a plăcut foarte mult lumea aceasta a filmului. L-am luat și pe fratele meu, i-am arătat cum e la studiouri și am început, în joacă, să facem și noi niște filmulețe. Așa am început să scotocesc YouTube-ul după clipuri – să aflu cum se fac diferite efecte speciale. Așa a prins contur visul.

Fotografia, video-ul, vlog-ul – sunt hobby-uri foarte accesibile acum, cu noua tehnologie, pare ușor să găsești în ziua de astăzi acea portiță de intrare, acea primă experiență care să îți deschidă pofta…
Da, este într-adevăr un hobby cu o portiță de acces foarte accesibilă, pentru că ai un telefon în buzunar și poți face o fotografie, un filmuleț. Se pot face lucruri foarte bune și cu telefonul. Poți înregistra 4K și cu un IPhone 7 – de exemplu. Chestia este – chiar dacă poți face asta, trebuie să capeți experiență, pentru a face ceva la un nivel mai înalt, pentru a face lucruri de calitate. Da, oricine poate scoate telefonul din buzunar pentru a înregistra ceva. Dar felul în care filmezi, unghiul pe care îl alegi, lumina pe care o ai într-o anumită scenă contează foarte mult și asta vine din educație sau din auto-educație. Pentru că poți să te informezi din nenumărate surse. Există sute, mii de tutoriale – din punctul ăsta de vedere este extrem de accesibil. Dar nu mulți vor reuși, pentru că vor rămâne la stadiul de mediocritate, sau poate mai bine spus la stadiul de „lucru comun”. Trebuie să citești foarte mult, să te informezi în permanență despre ceea ce se întâmplă în cinematografie, pentru a face performanță și ceva de calitate, ca să fii un pic mai mult peste nivelul mediu.

Când te-ai hotărât că mergi la școală, mergi să înveți despre film și producția filmului?
Eu nu am dat Bac-ul românesc. Am fost la o școală privată, Mark Twain, și aveam de ales între a da Bac-ul românesc sau a da Bac-ul Internațional. Mi-am spus că dacă tot sunt de atâta timp la școala asta, să mă duc să dau Bac-ul Internațional. Acolo dai doar șase materii, pe care le aprofundezi foarte bine. Trei la standard level și trei la higher level. Printre materiile de la higher level mi-am ales și „Drama”. Adică teatru, actorie. Acolo am început educația aceasta formală pe domeniul filmului, al cinematografiei. A  fost probă de Bac pentru mine. Se dădeau cam două examene pentru fiecare probă – unele materii având și câte trei examene. În total, cred că am dat 15 examene, dar nu au fost date toate o dată. La „Drama” am dat examene pe parcursul a doi ani: eseuri, niște schițe pentru  o piesă de teatru, chestii de genul ăsta. Și m-am hotărât să merg pe film. Când eram mai mic, mă gândeam la actorie, dar apoi, m-am reorientat, mi-am spus că este mai bine să fiu în spatele camerei, pentru că pot să reușeșsc mai repede așa.

• Bacalaureatul Internațional este o programă academică de doi ani, cu examene finale, care pregătește elevii cu vârste cuprinse între 16 și 19 ani pentru succesul la Universitate și mai departe în viață, scrie platforma de educație Mirunette Education.
• Se susțin probe la toate disciplinele studiate, cărora li se adaugă examene orale și prezentare de eseuri, lucrări de cercetare și/sau creații proprii artistice.
• Programa este construită în logica a trei segmente: Estended Essay – care solicită elevilor să se angajeze într-o cercetare independentă asupra unei materii studiate la clasă. Theory of Knowledge (TOK) – care dezvoltă o abordare coerentă asupra învățării. Și CAS (Creativity, Action, Service) – implică elevii într-o serie de activități de-a lungul programului, sub umbrela cursurilor de artă și gândire creativă, se arată pe site-ul Mirunette Education.

Pentru Koray Turhan, scenele filmului său se desfășoară cu rapiditate. Este o înlănțuire de fapte bine determinate, cu relații puternice de cauzalitate. Dacă nu ar fi fost acel Bacalaureat Internațional, n-ar fi venit nici capitolul Londra. Iar acel Bacalaureat Internațional nu ar fi fost posibil fără existența unui profesor. Actorul și producătorul de film Ionuț Ionescu a fost profesor și mentor pentru Koray, pe parcursul anilor de liceu. Împreună, au pus cărămidă peste cărămidă în fundația unui vis.

„Pe Ionuț l-am cunoscut în liceu. A fost unul dintre profesorii cu care m-am înțeles extraordinar, atât la ore, cât și în afara mediului academic. Își dădea foarte mult interesul, punând foarte mult accent pe practică si pe fiecare elev în parte. Mi-a fost profesor de ‘Drama’ la Bacalaureatul Internațional. Am rămas foarte buni prieteni după terminarea liceului. Este un om pentru care port un deosebit respect„,
Koray Turhan

De ce Londra, pentru studii? Pe de o parte – de ce străinătate și nu România, apoi – de ce Anglia și nu Statele Unite, Franța…?
Să încep așa – Londra, pentru că acolo era cel mai avantajos și din punct de vedere financiar, în sensul în care ei te împrumută cu banii necesari studiilor. Tu trebuie să rambursezi ulterior acei bani, dar este o schemă de rambursare foarte, foarte accesibilă. Adică: dacă te-ai angajat după terminarea studiilor și câștigi peste salariul minim, facultatea îți ia 10% din salariul minim. Este foarte puțin, este acesibil, îți permiți să te înhami relaxat la acest plan. A merge în State ar fi însemnat cu totul și cu totul altceva. Și probabil că nu ne permiteam – adică părinții mei, pentru că eu nu munceam pe atunci. Oricum, și dacă aș fi muncit, cel mai probabil aș fi avut un salariu mic. M-am interest și atunci – acolo facultatea costă și 40.000 de dolari pe an. În Londra – este doar 9.000 de lire pe an. Tot este mult, dar cu ajutor din partea statului, este acceptabil. Londra a fost și mult mai accesibil ca preț, și mult mai aproape ca destinație.  

„Britanicii stau cu britanicii. Nu îți spun nimic, dar te izolează indirect dacă ești est-european”

La Facultatea de Film din cadrul UNATC, în România – conform actualului calendar de admitere, sunt 11 sau maxim 13 locuri disponibile pentru diferitele specializări la nivel de licență și câte cinci locuri pentru fiecare program de Masterat. În Anglia, cât de mare e concurența la facultatea de film, teatru, regie?
Acolo, în Londra, eram aproximativ 50 de studenți la curs în ăștia trei ani. Poate la alte facultăți, concurența este mult mai mare. Eu am fost foarte avantajat de faptul că am dat acel Bac Internațional. Și că am avut cursul de Drama. Pentru că ei cer o experiență anterioară, să vadă că te interesează cu adevărat, că ai făcut ceva în sensul ăsta. Acel curs m-a ajutat foarte mult pe mine. Sunt convins că dacă nu aveam Drama la Bac-ul Internațional, nu m-ar fi primit. Dar nu știam că în țară sunt atât de puține locuri.

Cum este perceput un student român la o facultate de film în Regatul Unit?
Profesorii sunt relativ ok cu tine. Încearcă să își ascundă preconcepțiile – care există. Ca să fiu sincer, te întâlnești și la magazin cu englezi și te întreabă – de unde ești? Spui – România – și fac – aaa! România – de parcă ar ști ceva despre România, dar mai mult lucruri negative. Profesorii sunt ok, atâta timp cât arăți că ești interesat și că îți faci treaba, atunci ești tratat exact la fel cu ceilalți, ești tratat cu aceeași monedă în momentul în care tu arăți respect. La final, proiectul de absolvire l-am făcut alături de un mentor scoțian – om de televiziune, un tip extraordinar. Un tip deschis, cu care am discutat și probleme personale. Cred că la nivel de țară este o imagine asociată cu România și românii, dar atâta timp cât tu îi tratezi ok, nu vei avea niciodată nicio problemă.

„Sunt mândru că sunt român. Avem o țară frumoasă, avem oameni frumoși, peste tot sunt și oameni mai puțin frumoși – dar întotdeauna am vorbit deschis despre mine și despre țara mea, despre România. Cu tot dragul vorbesc despre România. Și prietenilor mei cei mai apropiați, englezi, le-am povestit despre țara noastră, au vrut să vină și cred că în vara asta chiar o să vină aici. Unul, cel puțin. I-am arătat fotografii din zona în care stăm noi, a fost super-încântat și probabil că va veni să și filmăm ceva”,
Koray Turhan

Mulți studenți străini la film sau predominau britanicii?
Sincer, eram 50-50. Erau din Irlanda, Scoția, Anglia, dar eram și din restul Europei. Mulți polonezi, lituanieni, sârbi, turci. Împărțiți, 50-50. Și erau bisericuțe. Ei au o chestie – britanicii stau cu britanicii. Nu îți spun nimic, dar te izolează indirect, dacă ești est-european. Dacă ești mai din vest – Germania, Spania. Italia, Franța – te integrează mai ușor. Dacă ești din estul Europei stai cu prietenii tăi din est, din țările mai puțin dezvoltate (n. râde). Prietenii mei cei mai mulți erau din estul Europei.

„În ghidul de prezentare anunțau că ei au contacte cu Ealing Studios, care erau peste drum. Dar, în trei ani cât am fost acolo, nu am ajuns în acele studiouri. Nu știu cum s-a întâmplat, parcă au pierdut contactele”

Primul tău aparat de fotografiat sau prima cameră video…?
Prima cameră semi-profesionistă, pe care o folosesc și acum și pe care vreau să o exploatez la maximum, este un Canon 600 D. Un DSLR. Înainte, mă jucam cu fratele meu și făceam filmulețele noastre cu un Sony de vacanță, cât un telefon mobil, cât un iPhone 4. În clasa a 11-a, când m-am hotărât eu că vreau să fac chestia asta serios, am strâns bani, m-au ajutat și ai mei și mi-am luat Canon-ul ăsta. Îl am de atunci. Mi-am dat seama însă că obiectivele contează mai mult – așa că închiriez la nevoie.

Cum sunt dotările, aparatura în Londra? Arată totul ca un studio de film?
Aveam echipamente semi-profesioniste. Eu sunt pe partea de imagine și lumină. Cea mai bună cameră pe care o aveam era un Sony FS7 – o cameră cu care se trage în televiziune, se trag și anumite documentare. Este o cameră bună, dar nu aveam RED sau ARRI – ce se utilizează în cinematogafie, pe digital. Pe film – nu aveam nimic. Dar, aveam tot ce ne trebuia ca să ne facem treaba la acel nivel. Aveam și un studio cu chroma key, cu green screen, aveam și studio de televiziune – unde puteam face multe chestii. Este adevărat, când te înscriai acolo, în ghidul de prezentare, anunțau că ei au contacte cu Ealing Studios, care erau peste drum. Dar, în trei ani cât am fost acolo, nu am ajuns în acele studiouri. Nu știu cum s-a întâmplat, parcă au pierdut contactele. Cu locațiile de filmare trebuia să ne descurcăm, dar a fost ok. De exemplu, dacă am vrut să filmăm pe stradă sau undeva, nu a fost o problemă, am luat aprobare imediat. Și, crede-mă, sunt multe locații ok în Londra.

Dă-mi un exemplu de proiect filmat în Londra…
Proiectele pentru curs. Am făcut un documentar, undeva, la periferia Londrei, cu un tip care a început să vină în România exact după Revoluție. Se duce în zone rurale, unde sunt copii defavorizați și îi învață engleza. Pentru un proiect de facultate, am făcut un film despre acest tip care vine constant, din ”90 până acum, și organizează tabere pentru copiii din România. A fost super-interesant. Am filmat ceva în Anglia despre un englez care vine în România! Super-tare! Mi s-a părut wow.

„Ionuț Ionescu, profesorul meu de ‘Drama’ din liceu este cel care mi-a oferit șansa de a lucra în industria filmului încă din timpul facultății. A venit la Londra iarna trecută și m-a sunat. Ne-am întâlnit și mi-a spus că vrea să-mi ofere un job pentru un film pe care casa lui de producție avea să-l producă în luna februarie a acestui an. Experiența pe care am căpătat-o la filmări nu se compară deloc cu ceea ce am făcut la facultate. Pentru toate aceste oportunități pe care mi le-a oferit, țin să-i mulțumesc foarte mult!”,
Koray Turhan

Ce te-a adus înapoi în România, după terminarea studiilor?
Nu știu cum să spun…

Dorul de casă?
Nu, nu pot spune că era dorul de casă – pentru că puteam veni acasă câte o lună, sau pentru două săptămâni și să îmi revin. Dar, a fost altceva. Eu lucram acolo ca freelancer. Câștigam niște bănuți, dar nu erau joburi constante. Lucram printr-o companie de producție, eram chemat la diferite proiecte în timpul facultății. Din aprilie, atunci când am terminat facultatea, m-au mai chemat la vreo trei proiecte, dar nu am putut merge, pentru că eram în țară. Am zis să nu rămân acolo să plătesc o chirie foarte, foarte mare, dacă nu produc nimic. M-am gândit că mai bine vin acasă: am un loc unde să stau – stau cu ai mei, normal, dar nu plătesc chirie. Acasă am mai multe relații, cunoștințe, îmi este mai ușor să găsesc un job, proiecte. Tocmai m-am întors dintr-o deplasare, am filmat pentru Animal Planet un episod din ‘Dr Jeff‘ – cel mai vizionat de pe acel post, cred. Este despre un medic veterinar care vizitează zone mai puțin favorizate din punctul acesta de vedere, cu animalele, și ajută oameni și animale. Filmările pentru ‘Dr. Jeff‘ de pe Animal Planet, au fost produse tot de casa de producție a lui Ionuț Ionescu. Revenind la întrebare, mai mult de asta am venit acasă: din rațiuni legate de cheltuieli. Pentru că nu știam dacă voi avea un job stabil pentru a acoperi bugetul pentru viața în Londra și, sigur, m-ar fi ajutat ai mei, dar voiam să ajut și eu, să contribui la cheltuieli.

„Trebuie să fii un pic și psiholog, și jurnalist. Asta este frumusețea documentarului”

Koray este pasionat de filmul documentar. Îl îndrăgește când îl vede pe micul ecran, îl studiază și lucrează cu pasiune la scurtmetraje care spun povești reale, surprinzătoare, dramatice, șocante, dure. Pentru că așa sunt documentarele. O ilustrare perfectă a vieții. „Trebuie să fii pasionat de istorie și de social pentru a face film documentar. Eu sunt pasionat de aceste două aspecte. Sunt atras de social, de politic, de economic. Îmi place să știu cât mai mult despre aceste lucruri și cu cât citesc mai mult, vin și ideile mai ușor și pot să le leg mai ușor, cumva. Contează foarte mult„, spune băiatul de 21 de ani.

Cât contează ideea, partea creativă și cât contează tehnica, aparatura, pentru a avea un film bun?
Cred că 50-50 ar fi. Adică trebuie să știi să le îmbini pe amândouă. Poate contează puțin mai mult ideea, să spui povestea. Eu, în prima fază, spuneam – mamă, nu poți să faci filme bune pentru că nu ai aparatura necesară. Este destul de fals. Pentru că dacă îi dai o cameră cât de proastă lui Spielberg și să spunem unui student îi dai cea mai bună aparatură, garantat Spielberg va face un film mult mai bun decât studentul care folosește un Arri Alexa Super 35 mm. Cred că ideea și cum tragi, cum știi să folosești echipamentul, contează mai mult decât echipamentul în sine.

Care sunt calitățile obligatorii pentru un bun realizator de film documentar?
Trebuie să citești mult despre subiectul pe care vrei să îl abordezi, după care trebuie să fii un bun comunicator, să știi să vorbești cu oamenii, să dai telefoane, trebuie să știi să faci și producție, să organizezi întâlniri, interviuri, să știi cum să abordezi oamenii. Trebuie să știi cum să discuți cu cei care au trac de cameră, care nu se lasă filmați cu ușurință. Trebuie să știi să le spui că totul va fi ok , pentru că putem reface de câte ori este nevoie, fără emoții. Trebuie să fii bun la toate. Sau la foarte multe. Să ai mai multe abilități. Trebuie să fii un pic și psiholog, și jurnalist. Asta este frumusețea documentarului – că totul este real. Îmi place să arăt ceva ce este real. Și ficțiunea este ok, e frumoasă, poți să stai să o pregătești, să o bibilești – lumina, decorul, nu știu ce. Dar documentarele sunt foarte brute, raw cum spun britanicii – te duci și te adaptezi la situație. Ai un protest, ceva – trebuie să fii pregătit pe moment, nu mai contează luminile. Trebuie să poți să prinzi ce îți trebuie, cu cât mai puțin. Trebuie să prinzi ce trebuie.

Îți dictează subiectul, până la un anumit punct, ceea ce ai de făcut – vrei să spui…
Exact, exact. Și trebuie să fii atent la ceea ce se întâmplă. Trebuie să fii pe fază.

Ce face diferența, din punctul tău de vedere, între un documentar bun și unul foarte bun?
Timpul pe care îl petreci cu subiectul. Sunt documentare făcute de-a lungul anilor. Cred că detaliile intime fac diferența: cu cât îți cunoști mai mult subiectul, cu cât îl studiezi mai mult, cu atât va ieși ceva mai bun. Când faci un documentar despre un sportiv – dacă prinzi doar latura sportivă este cam plictisitor, Trebuie să arăți mai mult. Viața de familie, personalitatea. Pentru că altfel, îl vezi la televizor, în media, știi tot. Cred că asta face un documentar foarte bun.

200-300. 500 de euro au fost bugetele folosite de Koray – „cât să am de închiriat echipament”. „Dar, pentru un scurtmetraj de 10 minute cu efecte speciale, cu nave spațiale și imagini generate pe calculator probabil că ai nevoie de un buget de câteva sute de mii de euro„

Pentru documentarul dedicat tatălui său, Koray a avut și răbdare, și emoții. A aplicat tot ceea ce spune în teorie. A pornit de la cariera de portar a lui Florin Tene, a vorbit despre familie, a mers și la proiectul de suflet al tatălui său – școala de portari. Dar a avut și un sprijin important. Unul pe care, de altfel, l-a avut dintotdeauna. Din partea Ancăi Tene. „Mama a fost sprijinul meu întotdeauna, și financiar și moral. M-a încurajat mereu. M-a lăsat să aleg ce vreau să fac, nu mi-a impus niciodată nimic, dimpotrivă. M-a lăsat liber să aleg. Mi-a susținut visul și a făcut astfel încât, în final, visul meu să fie și al ei. Și mai departe, să devină realitate.. Mama este cel mai sincer critic al meu și nu mă menajează deloc! Îmi spune sincer unde i se pare că am greșit. Vine și cu un sfat, și cu o încurajare. Eu am o relație foarte, foarte bună cu mama, sunt foarte legat de ea. Este punctul meu de sprijin și omul în care am cea mai mare încredere„, povestește cu însuflețire Koray.

„Documentarul pe care l-am făcut despre tata (n.r. – Florin Tene) este în semn de mulțumire pentru tot ceea ce a făcut pentru mine. Sper ca acest scurt documentar să-l ‘întinerească‘ ori de câte ori îl urmărește„,
Koray Turhan

La documentarul despre Florin Tene, mama a dat o mână zdravănă de ajutor. „A făcut pe jurnalistul la un moment dat. I-a pus întrebările tatei, pentru că nu venise nimeni din Anglia să mă ajute. Eu am fost cu partea tehnică, m-au ajutat prieteni, cunoscuți. A fost nu doar ea, dar și ea„, spune cu emoție Koray. Costel Pantilimon, Ciprian Tătărușanu și Eduard Stăncioiu l-au ajutat și ei pe Koray să întregească portretul lui Florin Tene.

„Îmi place foarte mult Christopher Nolan (n.r. 40 de ani) și filmele lui precum Interstellar (n.r. 2014 – Oscar pentru efecte speciale), Inception (n.r. – 2010 – 4 premii Oscar), Memento (n.r. 2000 – două nominalizări la Oscar). Îmi plac foarte mult filmele psihologice care dau de gândit. El face filme despre psihicul uman și cum funcționează el. În toate filmele lui găsești motivele și temele acestea. Evident, sunt marii Scorseze, Spielberg, Hitchcock”,
Koray Turhan

Koray, dă-ne un exemplu de scenă de film care te-a impresionat, care ți-a rămas pe retină?
O să revin la Christopher Nolen și la un film de-al lui – The prestige. Este un film din 2006, cu două premii Oscar, o peliculă despre magicieni. Este acolo o scenă în care se demonstrează actul magiei. Îți arată cum este pus la cale un truc, îți arată că de fapt în spatele a ceva pozitiv și extrem de frumos se află ceva extrem de negativ. Felul în care este expusă scena transmite foarte multă emoție, dar și realism. Să vezi acel truc magic, cu păsărele: pasărea care dispare este de fapt strivită în interiorul unei cuști. Hugh Jackman îi arată nepoțelei trucul ăsta magic cu pasărea și îi spune că pasărea e bine. Dar de fapt… e strivită  sub masă, undeva. Este o scenă foarte frumos construită.

Care ar fi trei filme cu și despre sport care trebuie să fie văzute de oricine?
Maradona by Kusturica (2008), Goal – the dream begins! – despre Chicharito (un film mai comercial) și The Class of 92 (2013, povestea celor cinci staruri de la Manchester United, cu David Beckham)

Filmezi, editezi  ceea ce filmezi, faci scriptul poveștii – care este partea care îți place mai mult?
Partea cu scriptul nu îmi place! Mi se pare că nici nu sunt prea talentat. Dar, când e vorba de filmat, trag tot ce e de tras, cadrez și editez tot ce e de editat. Cred că la asta mă pricep cel mai bine.

Revii de mai multe ori asupra a ceea ce ai editat, refaci de mai multe ori? Sau când ai luat o decizie – așa rămâne?
Este un proces foarte lung, la care trebuie să ai răbdare. Mi se întâmplă ca, editând atât de mult, că nu mai îmi placă ceea ce am făcut. Și atunci știu că este momentul să mă opresc și să pun lucrul deoparte. O jumătate de oră. Beau o apă, mănânc o ciocolată. Apoi începe să îmi placă din nou ceea ce am făcut. Revin. Văd anumite lucruri, greșeli. Pentru că editând 2-3 ore, obosești. După o pauză, vezi altfel lucrurile. Revii – o să  vezi totul cu alți ochi. Mi se pare foarte importantă editarea și, clar, prima editare nu este definitvă.

Cum percepi industria din România?
Cred că este pe o pantă ascendentă, ceea ce este bine. Urcăm, suntem văzuți din ce în ce mai bine la festivaluri.. Cred că urcăm, nu coborâm.

Și, suntem departe de alte țări? Nu comparăm cinematografia din România cu cea de peste ocean – dar cu cea din Europa?
Cred că depinde de bugete. Oameni talentați avem. Mie îmi place foarte mult Cristi Puiu. Boby Păunescu – îl și cunosc, este un om superb, un om al filmului. Contează enorm bugetul, pentru că poți avea idei, dar dacă nu ai finanțare… Noi poate stăm puțin mai prost la capitolul acesta, al finanțării față de celelalte țări. Țări ca Franța, Italia – sunt în față datorită finanțării. Noi avem însă oameni foarte talentați în industrie, de asta sunt convins.

„Trebuie să investești tu, să te remarci prin ceva înainte să poți spera să iei o finanțare. Dar, până la urmă, mi se pare logic. Și eu, dacă aș avea banii respectivi, aș vrea să știu că banii mei sunt pe mâini bune. Trebuie să știi că îi dai cuiva care știe ce să facă cu ei. Nu poți băga 100.000 de euro într-un film fără să fii sigur că primești ceva înapoi. Deci, trebuie să demonstrezi că știi ce faci, că ai o experiență în spate, că ai valoare, înainte de a putea spera să treci la nivelul unor filme cu bugete mai mari, în care să se investească. Trebuie să câștigi încrederea investitorilor. Eu știu că mai am mult de învățat până să ajung acolo unde vreau. Știu că trebuie să muncesc, să mă remarc cu propriile producții și sper ca la un moment dat o să mă fac remarcat”,
Koray Turhan

„Tema comunismului este o poveste frumos de spus acum, dar poate deveni un clișeu al filmului nostru”

Vorbeai în emisiunea ProSport Live despre faptul că mărturiile despre comunism, integrate în filme, ar reprezenta un punct de interes și pentru publicul din afara granițelor țării. Simți că poate fi atuul producătorilor de film din România? Cu asta se pot remarca?
Nu este singurul atu. Este un concept care poate fi folosit foarte bine, pentru că un locuitor din civilizația vestică nu își poate imagina ce înseamnă viața în comunism, cum cineva ar sta trei ore la coadă pentru pâine. Ei nu realizează că dacă stăteai de vorbă cu vecinul și spuneai că lui Ceaușescu îi stă șuvița prea la dreapta, puteai fi arestat. Li se pare ficțiune. Dacă aduci în fața camerei un om mai în vârstă care să povestească aceste lucruri, un om credibil, atunci poți impresiona. Dar, nu este singurul atu.

Care ar mai fi?
Societatea noastră ne face să fim foarte descurcăreți. Pentru că sunt alte condiții, alte resurse, învățăm să fim mai independenți – sau mai corect spus – să ne descurcăm în orice condiții. Ei sunt mai dependenți, cred eu, de lege și de regula bine aplicată. Cred că sunt mai puțin practici decât noi și aici cred că avem un atu – noi știm să facem acel bici din orice, un bici care să și pocnească…

E multă creativitate pe aici…
Da, exact. Acesta este atuul nostru. Mai puțin tema comunismului – care este totuși o poveste frumos de spus acum.

Pentru că dacă este folosită prea des încetează să mai fie un cârlig bun și devine o rețetă, un tipar: filmele românești vorbesc despre asta?
Da, poate deveni un clișeu al filmului nostru.

„Așa ajuți la schimbarea lumii. Prin film poți schimba mințile oamenilor”

Lucrezi și ai lucrat scurt-metraje. Este un prim pas spre a merge la filmele lungi, clasice, de o oră și jumătate, sau asta este  nișa ta?
Visez să ajung și la nivelul ăla, să fac lungmetraje, dar mă gândesc că peste 20 de ani, dacă voi ajunge să fac lungmetraje și voi avea o oportunitate de a face scurtmetraj, nu aș spune nu niciodată. Eu sunt deschis la ambele. Îmi doresc să ajung să fac filme mai lungi.

Care ar fi visul tău, unde visezi să ajungi cu filmele tale?
Nu voi spune că îmi doresc să ajung la Hollywood să fac filme pe bandă rulantă. Vreau să fac documentare care să aibă un impact asupra societății, cu puternic caracter educațional. Așa ajuți la schimbarea lumii. Ca societate, suntem pe un drum destul de greșit. Prin film poți schimba mințile oamenilor. Mi-aș dori să ajung cu un film de-al meu la un festival de film și să îmi vadă lumea munca, să ajung să interacționez cu alți oameni care au același interes ca mine și să facem filme, poate împreună, pe mai departe. Apoi, per total, vreau să îmi permit să îmi cumpăr echipament propriu, ca să nu mai depind de închirieri, să ajung mai departe la o mini-casă de producție, care să își producă propriile filme și care să îmi dea libertate de exprimare. Vreau să îmi pun în aplicare propriile idei și filme. Normal, trebuie să sacrifici, nu poți face numai ceea ce îți place, dar sper că după ce o să sacrific anumite chestii și o să fac poate câte ceva ce nu îmi place chiar sută la sută, voi ajunge apoi să îmi îndeplinesc complet visul. Vom vedea.

Și, pentru că nu am început cu începutul poveștii, să ne întoarcem la prefața capitolului despre film în viața lui Koray. Pe vremea când, ceva s-a întâmplat  pentru ca povestea să se întoarcă, după ce, așa cum spune și în documentarul despre tatăl său, „copil fiind, Koray visa să ajungă fotbalist”…

Am aflat cum s-a aprins visul cu filmul… Dar visul cu fotbalul cum s-a sfârșit?
S-a pierdut nici nu știu cum… Am făcut șase ani de fotbal. În al cincilea an am avut o accidentare la nas. A trebuit să mă operez, am stat pe tușă destul de mult. Iar când am revenit, am rămas cu sechele, să spun așa: adică, mi-era frică să mai sar la cap, mi-era frică să nu mă lovesc din nou. Asta m-a tras înapoi. A venit o perioadă cu examene, mai stresantă la școală. Și mi se părea imposibil să le fac în paralel. Fotbalul,, care și acum mă reprezintă, îmi place și face parte din viața mea, devenise o povară pentru mine. Am fost și un pic delăsător, e adevărat, dar nu a mai fost să fie. Am învățat atunci să nu mai fiu dezamăgit de lucruri. Să iau totul așa cum e, pentru că, poate, atunci când ceva nu e să fie, urmează altceva. Cam așa s-a întâmplat în cazul meu. Pe la 15 ani m-am lăsat de fotbal. A venit pasiunea cu filmul și i-a luat locul. Da, ne-am mutat la Izvorani când eu mă lăsam de fotbal. Am început să merg la studiourile Castel, s-a aprins pasiunea pentru reclame și film și a înlocuit-o pe cea veche.