Felia de pizza

Îndemnul cu gesturi largi al lui Galamaz spunea totul. Era
finalul partidei și căpitanul le cerea tuturor colegilor să treacă
în jumătatea adversă. Adulmeca mirosul unei victorii, prada era
încolțită. Nu mai era doar o senzație, Unirea transformase
Stuttgartul într-o echipă de bătut, îi retezase consistența și
elanul, cărțile câștigătoare de la Timișoara. Fără prim-solistul
Hleb, șvabii n-au nici sare, nici piper, au cârlig la public și la
succese tot atât pe cât ar avea Irisul fără Cristi Minculescu.
Poate că a prins o zi mai plumburie, Stuttgartul era însă de
smotocit marți în Ghencea.

Pe Unirea au împiedicat-o să câștige tocmai propriile limite.
Individuale, dar și de bloc. După meci, Vasile Șiman, părintele mai
multor jucători ai campioanei, remarca deziluzionat că Unirea n-a
reușit mai mult pentru că n-a gestionat profitabil contraatacurile
în superioritate numerică. Parcă se vorbise cu Dan Petrescu, care a
avut aceleași obiecții la conferința de presă. Echipă arici, Unirea
înțeapă din instinct numai pe contre. Din materialul clientului e
tot ce-a putut croi Dan Petrescu cu destui jucători care, până să
răsară mugurii fenomenului Urziceni, retrogradau cu echipele lor în
Divizia B.

Dacă toți aceștia sunt plămădiți din carne și oase, atunci
umbrele trecutului nu au cum să nu-i copleșească la un meci de Liga
Campionilor. Câteodată mai apuci să-ți faci singur curaj, precum
Galamaz cu al său îndemn la asaltul final.

Aceasta e Unirea: o felie de pizza în vestiar ca să țină de
foame până când autocarul ajunge la Urziceni, unde începe
cantonamentul pentru meciul cu Gaz Metan. Oricum nu te culci cu
burta goală, ca-n alte nopți de Liga Campionilor.