Gabi Torje a oferit un interviu pentru ProSport în care a vorbit deschis despre cariera sa, încercările vieții, momentele pe care le-ar schimba, greșeli și decizii, cadre din trecutul unui fotbalist care a jucat în Italia, Spania, Rusia, Turcia, a îmbrăcat tricoul naționalei în 57 de apariții și a câștigat singurul titlu din CV-ul său, cu Farul, imediat după ce a retrogradat cu „echipa sa de suflet”, Dinamo. La 16 ani a debutat pe prima scenă a fotbalului românesc, la 18 a „trădat” Timișoara și a mers la rivala din „Ștefan cel Mare”, a trăit „Minunea de la Liberec” și lacrimile de după finala de cupă pierdută, la Brașov, în fața rivalilor de la Steaua. De curând a semnat, când era încolțit de gândul retragerii din fotbal, cu echipa la care joacă prietenul său Gabi Tamaș, Concordia Chiajna.
Salutare Gabi Torje! Suntem la Chiajna și e oarecum surprinzător pentru suporteri că ai acceptat să joci în liga secundă. Cred că atributul alegerii tale este Gabi Tamaș.
Bună ziua! Nu știu pentru cine a fost o surpriză, nu este pentru prima oară când discut cu cei de la Chiajna și, în special, cu domnul Cristi Tănase, dânsul m-a contactat. Și Gabi Tamaș, au fost și alți jucători care sunt în vestiar și avem o relație bună, am fost colegi la națională sau la alte echipe de club. Chiajna este o echipă care se bate la promovare, cu jucători și cu un lot care merită să promoveze, mai rămâne să demonstrăm și în teren și să prestăm un fotbal care să ne și arate valoarea la care suntem cotați.
Știi de ce e surprinzător? Tu, în momentul acestui interviu, ești campion al României cu Farul Constanța. În plus, ai jucat în campionate puternice, Italia, Spania, Turcia…
Suntem mai mulți jucători care am plecat de la Farul fiind campioni anul trecut, eu am făcut-o în iarnă, am prins doar jumătate de sezon, apoi a fost vorba de o neînțelegere cu clubul din Turcia. Cei de acolo și-au dorit altceva când au schimbat conducerea și antrenorul, iar eu am ales, decât să mă duc la o echipă la care nu mă simțeam confortabil, am spus să vin aici, acasă, aproape de familie.
Ai avut oferte și din Superliga?
Nu am vorbit cu nimeni și cred că ar fi fost greu să mă fi dus undeva în Superliga, să fi acceptat undeva.
De ce?
Mi-am dorit să rămân acasă, în București și, în plus, care erau posibilitățile să mă duc… la ce echipă?
Sunt atâtea echipe…
Așa e, însă ai să fii surprins, de foarte multe ori, foști colegi, actuali antrenori, foști adversari nu îți întind o mână de ajutor dacă ai nevoie.
Ai avut această pretenție, ai sperat, cândva, la această mână de ajutor de care vorbești?
Nu, nu, deloc. M-am conformat cu faptul că fiecare își vede interesul și al unora era să aducă, să promoveze, poate, jucători mai tineri care să poată fi vânduți mai departe. Și aici nu mă refer, în mod special, la Dinamo, să nu credeți asta, vorbesc în general. E clar că atunci când devii antrenor, chiar dacă ai fost coleg cu cineva, totul se schimbă de partea cealaltă a biroului, încerci să-ți formezi propriile metode de antrenament, de selecție, de a te baza pe anumiți jucători.
Am medalia, am tricoul de campion, le-am primit pe toate, le mulțumesc celor de acolo. Faptul că am plecat de la Farul nu are o explicație anume, nici pentru mine, nici pentru cei de acolo. Sau, poate, ei știu mai bine, însă nu mi-au spus exact ceea ce a fost, eu eram deja într-o discuție, mă căuta o echipă din Turcia pe un salariu mult mai mare, dar nu le-am spus celor de la Farul nimic. Surprinderea mea a fost când, înainte de Crăciun, m-a sunat domnul Zoli Iasko și mi-a zis că ar vrea să discute cu mine legat de reziliere.
Stai, te rog! Ei nu știau de oferta ta din Turcia? Pentru că au spus, pentru public, că acesta a fost motivul plecării tale! „Gabi Torje a avut o ofertă mai bună din străinătate și aveam promisiunea către el că o să-l lăsam să plece”…
Nu cred… poate auziseră, habar nu am să vă spun acum 100%, însă domnul Zoli Iasko m-a sunat, a spus că vrea să reziliem, să ajungem la un acord comun, ne-am înțeles și asta a fost totul. Când echipa s-a reunit, am fost la Constanța să-i mulțumesc domnului Hagi pentru că, într-un moment greu al meu, m-a ajutat să revin cu cariera. La fel celor de acolo, pentru că m-au susținut în cele șase luni cât am evoluat.
Dar ți-ai fi dorit să rămâi?
E clar, eram echipa de pe primul loc, am avut evoluții bune, îmi doream să rămân acolo, doar că am pus în balanță și latura financiară pentru că viața de fotbalist nu e foarte, foarte lungă, trebuie să strângi să aduni cât mai mult cât ai posibilitatea.
Apropo de Farul, îți aduci aminte primul tău gol în Liga 1?
Da. L-am dat în meciul Poli Timișoara – Farul Constanța, pe stadionul vechi. În poartă era George Curcă și eu am dat cu capul. Avem 16 ani și jumătate. Debutasem acasă, cu FC Argeș.
Antrenor Gică Hagi. Ce ți-a spus înainte să te trimită pe teren?
Nu știu ce mi-a zis atunci, însă în momentul în care am debutat, în acea zi, mi-a tranmis să fiu pregătit, să joc relaxat, să mă bucur de fotbal pentru că am calitățile necesare să debutez în Liga 1.
La 16 ani și trei luni ai debutat pe prima scenă a fotbalului românesc, la 18 ani ai făcut pasul spre București, la Dinamo, într-un transfer care, atunci, a umplut primele pagini și a deschis jurnalele. Cum ai simțit, cum cataloghezi acest moment al carierei tale? A fost presiune uriașă pentru tine. Seara erai în fața fanilor, cu portavocea la gură, la Timișoara, a doua zi, cu tricoul lui Dinamo în mână…
Istoria e puțin mai lungă, pentru că eu, în momentul ăla, când m-am dus la Timișoara în fața suporterilor, nu am știut cât este de mare oferta, nu am știut exact dacă mai sunt dorit, în continuare, la Poli, de antrenor și conducere. Acest lucru conta foarte mult, era clar că suporterii mă iubeau, eu fiind jucătorul orașului. Când m-am dus acolo, am făcut-o convins că nu o să plec.
Și ce s-a întâmplat, ce s-a schimbat?
După ce am fost sunat, contactat de cei din staff și conducere, am înțeles că este mai bine pentru mine, pentru cariera mea, să plec. Nu am simțit-o ca pe o presiune, eram copil, eram tânăr, la 18 ani nu realizezi ceea ce se întâmplă. Din contră, te motivează faptul că pleci cu un avion privat, cu domnul Cristi Borcea și cu domnul Vasile Turcu și te așteaptă 25 de camere la București, ca pe o vedetă.
În urma ta, la Timișoara, a rămas familia. Și știu că au fost momente dificile pentru ei, au avut o mare presiune, lucruri care cred că te-au măcinat
Dacă e să o luăm pe drumul cel drept… sunt lucruri anormale. În fotbal sunt multe lucruri care se întâmplă peste limită, legate de suporteri, de teren, antrenori, președinți, însă familia mea absorbit toată această presiune pentru a-mi fi mie bine, m-au susținut în tot acest timp.
Îmi aduc aminte că tatăl tău a venit cu tine, a stat o perioadă la București…
A stat o perioadă destul de lungă. Domnul Nicolae Badea i-a dat un loc de muncă la București, însă nu este ușor ca, după o viață petrecută într-un oraș, vorbim de un oraș total diferit, de București, să te adaptezi la o vârstă înaintată, chiar și de dragul copiilor. Este foarte foarte greu. Totuși a stat cu mine un an, un an și puțin, după care s-a întors acasă.
Pe tine te-a furat Bucureștiul?
Nu, nu cred. Au fost momente multe… însă dacă mă fura nu cred că mai ajungeam să joc în străinătate, să fac perforamanță, așa, cât am făcut, se putea și mai mult și mai deloc. Să joci la echipa națională peste 50 de meciuri? Dacă mă fura Bucureștiul nu cred că mai ajungeam să joc pentru echipa națională sau în stăinătate 10 ani de zile.
Apropo de cariera ta, au fost momente, alegeri, pe care acum le-ai lua altfel?
Da, dar nu neapărat în viața extrasportivă, pentru că, atunci, nu am avut o viață extrasportivă tumultuoasă sau chestii extravagante făcute, poate aș fi ales altceva din punctul de vedere al carierei fotbalistice după ce am plecat în străinătate.
Ce anume? Ce regreți?
Nu am un moment anume pe care să-l regret, ce m-a tras puțin înapoi a fost – și de acolo am pierdut și echipa națională- a fost când am ales să plec în Rusia (n.r. la Terek Groznîi). Am gândit-o diferit, am zis că mă duc, joc bine și ajung la una dintre echipele mari ale Rusiei. A fost o decizie din anumite considerente, probleme pe care o să le țin tot timpul pentru mine, le știu foarte bine și nu vreau să vorbesc despre ele, au trecut și aia e.
Ai fost, la Dinamo, un alintat al conducerii?
Era și o afacere. S-au plătit foarte mulți bani și… normal. Au fost două milioane de euro pe 50% din drepturile federative, după, în 2008, s-au mai plătit 800- 900 mii euro, nu prea mai știu exact, undeva la trei milioane de euro la acea vreme.
Hai să-ți spun un episod pe care l-a povestit Cristi Munteanu. Când ai venit la Dinamo, el, un veteran al vestiarului, te-a rugat să-i aduci un prosop, iar tu, cu tupeul vârstei, ai răspuns: „Tu crezi că Dinamo a dat două milioane de euro pe mine ca să-ți aduc ție un prosop?”. Așa s-a întâmplat?
Episodul este asemănător, doar că tonul pe care eu am spus acest lucru a fost de caterincă. Cine mă cunoaște din lumea fotbalului, prietenii știu că sunt o fire foarte veselă și, în majoritatea timpului, glumesc.
Totuși, îți permiteai această „caterincă” pe care o făceai cu un greu al vestiarului…
Da. Eu nu m-am dus la Dinamo și m-am considerat un copil, dar nu am trecut niciodată limita respectului, sunt genul de om care, dacă îmi place să fiu respectat, trebuie să și respect. Faci glume cu mine, fac glume cu tine și nu sunt supărăcios. Am avut o relație foarte bună, noi, la Dinamo, în momentul ăla, am fost o echipă foarte unită. Faptul că nu am câștigat niciun trofeu a lipsit foarte mult. Dar dacă în momentele cheie reușeam, cred că eram una dintre cele mai bune generații.
Dacă vorbim de momentele cheie, o să mă refer la meciul de la Urziceni, un joc cu o presiune uluitoare…
Nu știu dacă a fost vorba de presiune sau a fost un arbitraj total împotriva noastră.
Meciul a fost condus de un spaniol, despre care s-a spus că nu a greșit întâplător, la voi ce a ajuns, cum s-a simțit?
Exact ceea ce s-a scris în presă, ce puteam să mai facem noi? La momentul respectiv se vorbea că trebuie să vină un arbitru străin pentru a fi imparțial, că dacă vine un român ține cu Dinamo sau cu Urziceni, că-l favorizează pe domnul Dan Petrescu, dânsul era atunci antrenor sau, la Dinamo, o să vină omul domnului Borcea. Așa au adus un arbitru străin, fără presiune și a greșit împotriva noastră, voit, nevoit, dânsul știe, dar noi dacă ieșeam campioni atunci, doi sau trei luam campionatul fără nicio problemă. Și viitorul ar fi fost altul și din punct de vedere personal. Uite, nu e întâmplător că am plecat în străinătate, iarna trecută, de la o echipă de pe primul loc (n.r. Farul Constanța), altfel te vede lumea când ești la o echipă care se bate la campionat sau e pe primul loc. Și vedeți și Steaua din momentul lui Reghe, când au fost trei ani la rând campioni, a dominat campionatul fără drept de apel, iar majoritatea jucătorilor s-au transferat în străinătate pe bani foarte mulți și la echipe foarte bune.
E clar că există o frustrare pentru că nu ai câștigat campionarul cu Dinamo. Eu aș spune așa în legătură cu trecerea ta prin „Ștefan cel Mare”, o minune și lacrimi, sunt lacrimile de după finala cupei de la Brașov, cu Steaua, minunea este cea de la Liberec…
Vreau să spun ceva, nu e vorba de frustrare, frustrarea este a oamenilor slabi, este vorba de un regret. Finala Cupei României, pe care am pierdut-o la Brașov, a rămas, cumva așa, ca un gol în suflet, pentru că a fost singurul meu meci pierdut în cei trei ani și jumătate împotriva celor de la Steaua! Nu pierdusem niciodată și s-a nimerit să fie în finala cupei. Iar la Liberec, era antrenor domnul Bonetti și au vrut să ne bage cu două zile înainte în cantonament, iar el a spus că nu, mergem acolo și-i batem oricum. S-a vorbit și de o primă foarte mare, că o s-o luăm, dar nu s-a mai luat.
100.000 euro de jucător?
De om? Nu! Se vorbise undeva de 700.000 de dolari împărțiți la toată echipa, veneau cam 35 mii de om. La final am luat zero euro! Am primit laudele, faima, aprecierile fanilor, istoria pe care am scris-o în momentul ăla și dramatismul care a fost special.
Noi când am jucat cu Liberec, am jucat cu echipa a doua! Am jucat cu CFR, i-am bătut 1-0, am bătut pe Steaua 1-0, într-o săptămână, și la Liberec am intrat cu echipa a doua. Integral au luat, eu știu că le-am dat 30.000 (n.r. – de euro/om), parcă. Niciodată nu s-a întâmplat la mine, exclus! Toate documentele sunt la domnul Badea. N-a fost niciodată eu să nu mă țin de cuvânt! N-aveam cum să nu dau primă” – Cristi Borcea, la EXCLUSIV DINAMO, în seara zilei în care Gabi Torje a oferit acest interviu.
Îmi aduc aminte că ai intrat pe parcurs…
Eu am fost unul dintre favoriții domnului Bonetti, mă băga, la fiecare meci, titular, noi ne-am dus acolo nefiind un joc în care să băgăm 100% primul 11. Și ne-am califcăm. Facem o echipă mixtă și vedem pe parcurs, așa ne-am zis. Am intrat, am dat assistul de la golul trei, iar apoi a urmat dramatismul de la penalty-uri, că asta întrece… și-i spune minune. Am ajuns de au executat toți jucătorii, urma să dea portarii. Și așa ne-am calificat.
Nu mi-ai spus cine a promis prima de la Liberec și dacă tu crezi că a existat o promisiune pentru că nimeni nu credea în acea calificare?
Nu știu acum, nu cred, însă e mult mai simplu să-ți zic ție, acum, că ai o sumă de bani dacă faci interviu cu David Backham. E foarte greu să-l obții, nu? Nu e imposibil. Și când ajungi acolo, zici că oricum ai făcut interviul și ai de câștigat de pe urma asta, lasă că e ok așa. Probabil că la fel s-a întâmplat și atunci, se credea în calificare, doar că nu se credea 100% din exterior… de toți fanii. Pentru că, dacă se credea în calificare, la 2-0 (n.r. partida tur) nu intrau suporterii în teren.
Am vorbit de minune, dar te întreb și de lacrimi. Tu ai mai urmărit cadrele cu tine, de la Brașov, atunci când ai plâns în hohote la finalu partidei cu Steaua?
Da. Am și poză acasă.
Cum ai poză acasă, ai înrămat momentul ăla?
Da, poză de pe teren, făcută și pusă în ramă, la mine acasă. Pentru mine a fost o amintire frumoasă, pentru că s-a jucat după foarte mult timp o finală Dinamo – Steaua. Mi-a părut rău că a fost la Brașov și nu pe un stadion cu 50.000 locuri, iar din prisma asta m-am bucurat de momentul respectiv, de tot ce s-a creat în jurul acelui meci, emulația, lumea, mesaje, oamenii care veneau la hotel, a fost un moment special. Că a fost un deznodământ nefericit, este cu totul și cu totul altceva. Nu cred că un fotbalist mare, dacă a pierdut o finală de Champions League, nu are poze acasă cu finala respective! Cadrul acela a fost o descărcare a mea, știam, în mare parte, că mă voi transfera, știam că nu reușisem să iau niciun trofeu cu Dinamo, iar aia era cam ultima șansă.
Vreau să revenim asupra momentului în care te-ai transferat în străinătate, în Italia, la Udinese, apoi în Spania, ce ți-a lipsit să rămâi, să te impui în aceste campionate?
Nu știu, mi-am făcut tot timpul critica, cred că ar fi trebuit să fiu, să zic așa… mult mai concetrat în momentele în care trebuia să iau decizii legate de echipă, nu să aleg dar financiar sau din rațiuni de oraș, să fie frumos. Cred că ar fi trebuit să rămân încă un an la Granada pe aceiași bani, să nu mă gândesc la bani atunci, e vorba de trecerea de la Granada la Espanyol. Eram adaptat la echipă, jucasem 34 de meciuri, îmi doream un salariu mai mare, important este să-ți dorești mult mai mult, doar așa poți să obții, însă cred că dacă aș mai fi rămas un an acolo, după aceea aș fi putut să plec la o echipă mai bună și pe un salariu mai mare.
Anul trecut, când ne-am întâlnit într-o emisiune, ai făcut o mărturisire dură…
Că aș fi plecat din țară, nu?
Că ai vrea, după ce îți închei cariera, oarecum nemulțumit după ce ai găsit în societatea românescă după înmormântarea tatălui tău, să pleci din țară împreună cu familia ta…
Aș pleca și mâine din România, însă mă leagă foarte multe lucruri de pământul nostru, de țara noastră. Atunci nu am spus-o ca pe o revoltă, am spus un adevăr, care poate pe unii i-a supărat, că am văzut foarte multe comentarii. În momentul în care cineva este pus în situația respectivă o să înțeleagă. Nu știu cum este în alte țări, nu știu dacă statul te ajută sau nu te ajută mai mult, dar îți dau un exemplu, din punct de vedere al HORECA.
Te rog!
Am o verișoară care are un restaurant în Spania și, pe timpul Pandemiei, a fost ajutată, o grămadă, de stat. Iar eu, cu restaurant în România, am fost nevoit să-l închid. Am dat un exemplu minor. Când am spus că vreau să plec din țară, am spus că aș fi făcut-o în Spania, acolo unde, în momentul ăsta, am foarte multe neamuri.
Revin la fotbal și la momentul Dinamo. A fost a doua ta revenire și s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu retrogradarea. De multe ori erai sigur că echipa nu poate ajunge în această situație?
Nu am vorbit niciodată despre acest lucru și nici nu o s-o fac foarte detaliat acum, nu am cum să dau o explicație, am crezut, cu tărie și am fost convins că nu avem cum să retrogradăm, dar s-a întâmplat. Că mi-a făcut rău… mi-a făcut rău mai mult sufletește, că mi-a retrogradat echipa de suflet, dar în CV, la 31 de ani, nu cred că m-a mai afectat atât de mult.
De ce ți-ai pus scutul ăsta și nu vrei să vorbești?
Nu vreau, atunci am avut o periodă foarte grea, legată de tatăl meu și de echipă, eu știu câte sacrificii am făcut să stau acolo, nu au fost anumite lucruri apreciate de anumite persoane și prefer să nu vorbesc de acest lucru.
E dezamăgirea prea mare…
Nu, cumva mă așteptam să se întâmple asta, dar nu mă așteptam să fie la un nivel atât de adânc.
Totul focusat pe tine?
Da. Către mine și alte persoane, dar eu vorbesc, în special, de mine. De-asta nu vreau să vorbesc. Dinamo o să rămână, clar, echipa mea de suflet.
Dar crezi că, vreodată, o să vorbești, pentru că e clar că dacă o s-o faci, ai ce să spui. Nu vreau să forțez, îți respect decizia… poate e vorba de chestiunea suporterilor, de ce s-a întâmplat în vestiar?
Nu avea ce să se întâmple în vestiar, adică apăreau foarte multe chestii în vestiar care nu erau în totalitate adevărate.
Erau date cu interes?
Nu știu, de multe ori noi suntem prea mici, chiar dacă suntem acolo, în vestiar. Nu mă refer la perioada Dinamo, în general în fotbal, jucătorii sunt doar niște pioni puși în teren care nu știu ce e în exterior.
Ai spus că te-ai întors în țară și pentru a fi alături de tatăl tău. Din păcate s-a stins, cum a fost perioada asta pentru tine?
Foarte greu, m-a întărit, mi-a arătat că, indiferent de eforturi, vine ziua în care nu o să mai ai ce să faci, că trebuie să ne bucurăm de viață, să profităm și să-I mulțumim lui Dumnezeu că avem două mâini și două picioare, că vezi, că poți să mănânci, că poți să mergi pe stradă, poți să vorbești, poți să te bucuri de natură ieșind pe stradă… cu bani, fără bai, contează mai puțin.
Ai stat lângă tatăl tău până la sfârșit.
Eu am fost ultima persoană care l-a văzut. Vă zic, să vezi un om care a fost sportiv și, în ultimele luni din viață, nu se mai poate ridica din pat… . E o suferință mai mare în care el nu vrea să mai chinuie pe nimeni, asta își doresc oamenii aflați în această situație. Și atunci nici nu vor să mai lupte.
Cât mai joci, ai 33 de ani?
Gabi Tamaș are 40 de ani, dacă mă țin ca el, mai joc cinci ani și jumătate, șase.
Ai curajul să spui asta?
Eu încerc, vedem cât mă mai duc picioarele.
Dar acel „distrează-te pe teren” pe care Gică Hagi ți l-a transmis când te-a debutat la Timișoara, îl mai simți?
Da, în fiecare zi. Și acum la antrenament, chiar mă simt și mă simt bine, dacă nu e așa, vreau să plec, nu să stau în acel loc.
Am o curiozitate, cum te-a convins Gabi Tamaș să vii la Chiajna?
Discuția era deja să vin la Chiajna, eram într-un punct în care mă gândeam foarte mult la ceea ce am de făcut, dacă mai are rost să continui, să mă apuc de antrenorat, de școală, de practică, iar el m-a sunat și mi-a zis: „bă, tu ești tâmpit, vino-ncoa’!”. Exact așa mi-a spus! „Eu am 40 de ani și joc, gândește-te. Te antrenezi, joacă, simte-te bine, încă poți!”. Asta a fost toată discuția cu el.
Spune-ne, te rugăm, cum e Gabi Tamaș la antrenamente, la 40 de ani?
Primu’, cum a fost tot timpul, indiferent de ceea ce face el în viața extrasportivă, pe teren, tot timpul, a fost un profesionist.
Mi-ai spus de echipa națională, ți-ai închis gândurile cu reprezentativa? La un moment dat a părut așa… o desprțire radicală, nu ai mai fost chemat și ai mai fi vrut, eu așa am simțit.
Mi-aș fi dorit, mai ales că am fost în Rusia și, după aceea, când m-am întors în Turcia – și nu am vorbit niciodată de faptul că ar fi trebuit să fiu sau să nu fiu convocat, nu am făcut asta niciodată în viața mea- , dar fără modestie, aș fi meritat să mă cheme atunci când jucam la Karabuk. Însă a fost decizia antrenorului, Cosmin Contra era, m-a și sunat Gane, secundul său, și mi-a spus că sunt pe lista de rezerve, vin dacă se accidentează cineva. Și nu mi-a convenit situația respectivă. Am spus că nu pot să fiu rezervă la lotul național. Din moment ce joci 60 de meciuri la echipa națională, ești în teren cu același jucător, tu dai patru goluri, el nu dă vreun gol și unul e convocat și altul rămâne acasă… . Ți-am dat un exemplu acum, este corect să îmi doresc să fiu și eu convocat și să nu pot să accept faptul că sunt rezerva lotului?
Dar de ce crezi că s-a întâmplat așa, ai spus că te simței în formă, cifrele te ajutau, jucai?
Nu cred că a fost vreo răutate din partea lui Cosmin Contra. A fost alegerea dânsului pentru că, de cele mai multe ori, poate ar fi fost jucători care, în momentul lui Victor Pițurcă, ar fi meritat să fie convocați în locul meu, dar dânsul m-a preferat pe mine. Și nu l-am dezamgit niciodată. Nu am fost niciodată supărat pe chestia asta, m-a deranjat atunci, însă am luat-o ca atare, după aceea nu am mai fost convocat. Echipa națională trebuie susținută și trebuie ajutată cu orice sfat. Și mâine dacă m-ar chema să mă duc… că jucător nu știu dacă aș putea să ajut la nivelul la care am fost, însă dacă aș putea să mă duc să-i dau centrări lui Alibec să dea 20 de goluri la antrenament, m-aș duce cu drag să ajut, oricând. 100% voluntar.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER