În plasa dictatorilor!** Conducătorii supremi se folosesc de idoli ai arenelor pentru a-și spăla imaginea. Cei mai mari sportivi prinși în propaganda unor regimuri totalitare

Hugo Chávez a fost considerat unul dintre ultimii șefi de stat excentrici ai lumii. Președinte al Venezuelei timp de 14 ani, din 1999 până în ziua morții sale, 5 martie 2012, Chavez a iubit baseball-ul, dar și-a făcut un titlu de glorie din prietenia sa cu legendarul fotbalist argentinian Diego Armando Maradona. Desele lor întâlniri, soldate cu declarații de generic – „Cred în Chávez. Tot ce face Fidel (nr – Castro, președintele Cubei), tot ce face Chávez, pentru mine este suprem”, spunea Maradona în 2010 – au stârnit zâmbete și supoziții. Ce i-a unit, dincolo de unele similitudi de gândire și de temperament? Occidentalii sunt convinși că răspunsul este unul singur: interesul.

Relația dintre Chávez și Maradona este tipică pentru una dintre preocupările excesive ale dictatorilor, aceea de a se înconjura de vedete, inclusiv din lumea sportului. Cazul nu este izolat, ci a existat, în diverse ipostaze, pe ordinea de priorități a tuturor tiranilor. Un simplu caz: în 1974, Mobutu Sese Seko, președintele-dictator al Zairului, le oferea lui Muhammad Ali și George Foreman câte 5 milioane de dolari pentru a boxa la Kinshasa, într-o impresionantă acțiune de imagine.

Fenomenul a existat și în timpul regimurilor fasciste, dar a fost perfecționat de comuniști în perioada „Cortinei de Fier”. Și unii, și alții s-au folosit de imaginea unor sportivi de talie mondială pentru a-și dovedi supremația, dar și pentru a-și arăta fața umană. În rândurile care urmează, ProSport a selectat doar câteva exemple de sportivi deveniți, interesat sau nu, imaginea unor regimuri totalitare.

Începând cu anul 2000, Maradona a fost internat de mai multe ori la clinici din Cuba pentru cure de dezintoxicare. Prietenia cu Fidel Castro i-a păstrat mereu ușa deschisă în țara comunistă din Caraibe

Nicolae Ceaușescu și legenda Nadia Comăneci

Nadia Comăneci, gimnasta care a ridicat tricolorul pe cele mai mari culmi, a fost și favorita regimului lui Nicolae Ceaușescu. După Jocurile Olimpice din 1976, numele ei devenise similar cu cel al României, fapt speculat din plin de regim. În jurul ei s-a creat un adevărat zid controlat de Securitate, fiecare interviu sau imagine solicitate de agențiile internaționale fiind atent monitorizate. În ciuda popularității sale, Nadia nu a avut un statut special în România. După ce a renunțat la performanță i s-a oferit un post modest salarizat la federația de gimnastică, iar ieșirile în străinătate i-au fost selectate cu grijă. Șurubul în jurul ei s-a strâns și mai tare după antrenorii Bela și Marta Karoly au părăsit țara, în 1981. În noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1989, Nadia a fugit în SUA.

Franco a iubit Realul

Francisco Franco (foto) sau ,,El Cuadillo”, așa cum se autointitula fostul conducător absolut al Spaniei între 1939-1975, i-a avut ca favoriți pe fotbaliștii de la Real Madrid. Dictatorul spaniol a vrut să-și facă simțită dominanța asupra tuturor câmpurilor, de la armată până la economie, și a încercat să răspândească repede dorința mare de implicare în lumea sportului, în special fotbal. Franco a fost un susținător înfocat al echipei Real Madrid care, în perioada anilor ’60 domina incontestabil, din punct de vedere fotbalistic, Europa. Nu puțini sunt cei care susțin că Franco a favorizat Realului din plin în acele vremuri, în dauna altor echipe. Din acea perioadă s-ar fi conturat marea rivalitate cu FC Barcelona.

Controversa Schmeling

Max Schmeling (foto dreapta) a fost idolul Germaniei fasciste. Campion mondial la box, categoria grea, între 1930 și 1932, Schmeling și-a căpătat faima atunci când l-a învins pe americanul Joe Louis în 1936, chiar în ringul acestuia, la New York. Victoria sa a servit din plin propagandei naziste, care a folosit-o pentru a dovedi superioritatea Germaniei și a rasei ariene. Schmeling a fost un apropiat al lui Hitler, iar istoria păstrează în jurul lui unele controverse. Oficial, marele boxer a refuzat să se alăture partidului nazist, fiind marginalizat după ce în 1938 a fost învins de același Joe Louis. Există însă o însemnare dintr-un ziar australian (The Courier Mail, Brisbane – 10 iulie 1942), care, citând o informație de la New York, susține că Max Schmeling ar fi inventat personal metode de tortură ale deținuților din lagărul de la Oswiecim (Polonia). Max Schmeling a murit, respectat de întreaga Germanie, pe 2 februarie 2005, la 99 de ani.

Katarina Witt, cel mai frumos chip al comunismului

Katarina Witt (foto), ,,cel mai frumos chip al comunismului”, așa cum o numea presa vremii, era printre preferatele regimului statului comunist Republica Democrată Germană. Una dintre cele mai bune patinatoare din istoria jocurilor olimpice, ,,Kati”, cum era numită în trecut, a obținut aurul de două ori pentru Germania, mai întâi la Sarajevo (1984), apoi la Calgary (1988). În palmaresul său mai există alte patru medalii de aur mondial în 1984, 1985, 1987 și 1988. În jurul ei și al unei trupe de elită la atletism și-au construit liderii RDG imaginea. Tabloul s-a fisurat însă definitiv după 1990, când a ieșit la iveală politica de dopaj a „democraților”. Documentele au relevat că mai multor sportivi est-germani li s-au administrat steroizi anabolizanți în urma unui program de stat.

A primit mașini și călătorii de lux

După căderea „Zidului Berlinului” și deschiderea arhivelor Stasi (serviciile secrete est-germane) opinia publică a aflat că vedeta patinajului mondial a fost monitorizată încă de la vârsta de opt ani. Peste 3.000 de pagini despre viața ei au fost descoperite în dosarele secrete. Printre cele mai valoroase informații s-au aflat și cele legate de eforturile făcute de poliția secretă pentru a o feri pe Witt de tentațiile dezertării în Vest, prin acordarea de mașini, călătorii de cinci stele și permise de deplasare în străinătate.

Teófilo Stevenson – un sportiv loial față de regimul lui Fidel Castro

Teófilo Stevenson (stânga), unul dintre cei mai mari pugiliști amatori ai tuturor timpurilor, ,,steaua” Cubei, a fost favoritul lui Fidel Castro. Legendarul boxer a cucerit aurul la JO din 1972 (Munchen), 1976 (Montreal) și 1980 (Moscova). A ratat Olimpiada de la Los Angeles din 1984 din cauza boicotului sovietic la care Cuba raliase, dar Fidel Castro a spus că el putea câștiga lejer titlul. La retragere, campionul invincibil a primit din partea dictatorului o casă cu două etaje în Havana, orașul în care a crescut, două mașini, dar și două vile în orașul cubanez Delicias, un adevărat lux pentru o țară unde sărăcia este la ea acasă. Oficial al federației de box de la Havana, Teofilo s-a dedicat trup și suflet țării lui: „Prefer să fiu idol pentru 8 milioane de cubanezi”, a spus el după ce a refuzat un supermeci cu Muhammad Ali în anii ’70, pentru care i se promiseseră un milion de dolari. La moartea campionului, Fidel Castro a declarat cu mare tristețe în suflet: ,,Niciun alt boxer amator al lumii nu a strălucit așa cum a știut el să o facă. L-am pierdut pe Stevenson. Niciun ban din această lume nu l-ar putea înlocui pe marele campion”.

SS Lazio, echipa lui Mussolini

SS Lazio (foto) este clubul de fotbal ce va fi mereu asociat cu termenul de fascism. A fost echipa lui Mussolini, conducătorul Italiei dintre 1925 și 1943 nelipsind din tribune la meciurile romanilor. ,,Il Duce”, așa cum era italianul numit, a construit stadionul actual al echipei, înlocuindu-l pe cel vechi, ,,Stadionul Partidei Naționale Fasciste”. Dintre toți jucătorii, preferatul lui Mussolini a fost Silvio Piola, un atacant de mare talent. Clubul SS Lazio a fost fondat în 1900 de către soldații armatei italiene. Emblema este un vultur cu aripile desfăcute, simbolul Romei Antice. Și aici există o legătură cu marele dictator, deoarece carele de luptă ale romanilor erau împodobite cu asemenea vulturi.

Rusia și China, politică de stat

Două mari puteri comuniste, URSS și China au avut, spre deosebire de celelalte state, o politică de stat care sprijinea o masă mare de sportivi și nu unul singur. O metodă eficientă, în pofida cerințelor stricte de pe timpul în care Uniunea Sovietică era sub supremația unor lideri supremi. Drept urmare, rezultatele sportivilor vremii au fost pe placul guvernanților și nu numai.

Articol publicat de Alexandru ENCIU și Mădălina TĂ‚TĂ‚RU